„Şi-a trecut un an şi-o vară” – vorba cântecului – de când m-am retras din rândurile populaţiei active!
Desigur, întâmplarea cu pricina nu a avut şi nu are vreo importanţă deosebită, sau urmări asupra funcţionării mecanicii universale, a încălzirii globale, sau a faptului că noua mea căţeluşă „ciobănesc mioritic” năpârleşte, scăpând de blăniţa de bebe pentru a trece la veşminte mai serioase. Nu! Singurul aspect ce ar putea fi adus în discuţie ar fi acela că „evenimentul” s-a petrecut puţin înainte de termen, aducându-mă în postura de „individ care îngroaşă rândurile tot mai dese ale pensionarilor acestei pedepsite ţări”!
Ei bine, facându-mi zilele trecute un bilanţ absolut intim, am avut un uşor sentiment de tristeţe şi ... jenă. Tristeţe pentru că statutul de pensionar mă trimite automat la pagina de dicţionar unde este definit termenul „bătrâneţe”. Jenă, pentru că m-am lăsat prea uşor pradă nervilor, cedând manevrelor obscure, veninoase şi, culmea, absolut transparente ale unor indivizi dubioşi, cel puţin din punct de vedere moral!
Vedeţi dv., viaţa asta îţi rezervă însă nişte surprize care te fac să analizezi mai circumspect situaţiile ivite din senin, exact la momentul potrivit – aşa-zisele „dom-le ce-ntâmplare”.
Acu’ trei-patru zile aşteptam la coadă (sportul naţional al românilor) la o casă METRO, când l-am văzut ... Fost coleg mai tinerel, băiat fin, lucrător la un compartiment auxiliar de mare influenţă şi importanţă pentru Sfântul Scaun, despre care m-am întrebat permanent care-i este numele de familie şi care prenumele – altfel, ambele pline de farmec, ducându-te cu gândul la compendiul eroilor aparţinând povestirilor din vechia Iudee. În fine! Pupături, îmbrăţişări ... şi „frate, ce mai! E o vraişte totală! Toţi îndeplinesc sarcini exact în domeniile unde se pricep mai puţin! Da’n rest, nu mă plâng, e ... bineeee! Vorba ceea, se aplică principiul:OMUL POTRIVIT, LA LOCUL ORDONAT, SĂ TRĂIŢI !!! Na, că mi-a venit rândul la casă. Hai că mai vorbim, ţinem legătura!”
Nedumerit, m-am aşezat din nou la coada mea! Păi bine, dar eu am părăsit lăcaşul pentru că unii ziceau că ... şi că ... şi descoperiseră că „media de vârstă este încă prea ridicată în parohia noastră!” şi că „e nevoie de un suflu nou aici” ... şi „îîîîî”... şi „ăăăăă”... şi „aaaaa” ... şi „eeee....” !
Nooo! Nici Vorbă! De ce să fie totul vraişte! Haida de! Oameni răi şi bârfitori! Plus că, fratele mai tânăr a vrut, probabil să-mi facă o plăcere ... Deh! Genul „Ştiţi, şefu’, de când aţi plecat dv. – o capacitate recunoscută de toată suflarea, ce mai – se duce Dracului (Ptiu, ptiu, ptiu, ducă-se pe pustie!!!) totul de râpă! Dv. ... Ce om ..., ce şef ...., ce caracter ...! Parol!”
Ieri, a doua întâmplare „din brodeală” ca să zic! Mergând să plătesc facturile la telefoanele mobile ale familiei, am dat nas în nas cu ... Om fain, la bază inginer ... N-avea el tangenţă prea mare cu genul de activitate prestat în parohie, dar era, în primul rând, inginer (condiţie impusă tacit şi clandestin, în ultima vreme, pentru a fi recunoscut între fraţi). Nu zic, era şi dezgheţat, onest şi, mai ales, a avut suficient tupeu pentru a se înscrie repede la un examen de reprezentare la Vatican şi chiar să-l ia!
Zice: „Zău dacă mai pricepe cineva, ceva! Pe de altă parte, acùm e bine afară, că nu te bâzâie nimeni! Fiecare face cum îl taie capul! Pe vremuri era ăla.... răspopitu’! D-le, al Dracului (Doamne iartă-mă, că vorbesc cu păcat) de riguros şi pretenţios, dar după ce ieşeai de la el, ştiai D....umnezeului ce ai de făcut!”
„Ei, lasă ...” îi zic eu, „ ... că şi răspopiţii ăştia sunt de mai multe feluri! Ştii cheistia cu excepţia şi regula ... !?!”
Ne-am despărţit. Rămas singur, m-a cuprins din nou nedumerirea, apoi furia, jena, iar în final ... tristeţea! Mă gândeam că am cerut, supărat, să plec din rândurile Slujitorilor Templului pe care l-am servit cu onoare 30 de ani, împins de la spate de indivizi care încercau să acrediteze ideea că, brusc, m-am tâmpit şi nu mai sunt potrivit în parohie. Ce-mi reproşau? Că-mi atârnă sutana, că sunt prea binevoitor şi iertător cu enoriaşii, că la slujbe nu mă mai rezum să citesc doar din Noul Testament, că n-am pus biciul pe drept-credincioşi pentru a mai rotunji cutia milei şi că n-am avut iniţiativă în a pupa mâna noului Episcop, iar dacă nu mă regăseam în aceste scârbavnice vicii, oricum ele aparţineau unor componenţi ai „turmei pe care o păstoream” şi deci erau ca şi ale mele, pentru că „păstorul plăteşte ... birul ...” ăăă ...., na că m-am încurcat! ... vroiam să zic ... „oalele sparte de alţii, ăia de zici că sunt elefanţi care se plimbă la galop prin magazinul de cristaluri!”
Mă rog! Orice episcop are voie să critice un paroh, chiar dacă parohul este mai bătrân! Orice episcop poate să spună minciuni despre un paroh mai bătrần şi să-şi caute câţiva stareţi lingavi care să-i susţină spusele! Cu minciuna se rezolvă repede! Episcopul e iertat de Sfântul Scaun sau de ...., iar el le dă iertarea păcatelor stareţilor zgribuliţi şi fără busolă!!!
Cum spuneam la început, la vreme de bilanţ intim, am un uşor sentiment de tristeţe şi ... jenă. Nedumerirea şi furia au trecut, tristeţea este deja ca o ceaţă indepărtată...
A rămas jena! Dar acum nu-mi mai este jenă de prestaţia mea, ci de a lor.
O să ziceţi „Hai, bă popo, pleacă de-aci cu busuiocu’! Vrei să credem acu’ şi că te-a luat dragu’ de Episcop şi stareţii ăia pupincu...saturi-işti, care pe unde-au fost, chiar au fost turişti !?!”
Vă răspund! Categoric, nu! Dar e un sentiment real! Cred că ar putea avea două explicaţii! Înţelepciunea sau înaintarea în vârstă! Şi cum nu mă consider mai deştept decât acum un sezon, e limpede că explicaţia este BĂTRÂNEŢEA.
Tristă revelaţie! Şi totuşi, dacă sunt la fel de prost sau deştept ... Uf, lasă ...! O să analizez la bilanţul următor.
Dumnezeu fie cu voi! Cu preasupusă smerenie şi frică de neadevărul care de la Satana vine,
Preot Paroh (rz) Asta E. Dac
(e numele ecumenic al lui Asta N. Slav)
