Spre casă...Din obisnuintă, pasii mă poartă spre faleză. Un vânt repezit si rece se agată de copaci, îi zgâltâie si ei îsi pierd ultimele frunze cu care îsi mai acopereau goliciunea. Bârrr!!! Valurile înalte, pline de spumă, îmi cheamă privirea. Cobor câteva trepte spre plajă. Nu-i nimeni. E frig si m-as întoarce să plec, dar cum să las atâta frumusete neprivită!? Un nor alb se rostogoleste pe nisipul ud. Un cârd de lebede aleargă cu aripile larg deschise. In urma lor, o batrânică, cu o nuielusă: hus, hus...Nu mai stiu, sunt aici, sunt în poveste...Ochii mei mirati văd cum lebedele se ridică într-un zbor maiestuos, elegant...O pană, si încă una, pluteste usor spre mine...Dar unde-i Baba Dochia(?)? Vântul suflă tare în geacă, precum într-o pânză de corabie. Mă poartă repede, repede spre capătul povestii. Iată-mă-s în stradă. Povestea a rămas în urmă, dar afară...ninge! Ninge cu fulgi mari, pufosi, albastri. Vântul mă găseste si mă grăbeste spre ...începutul altei ierni! Ceasul din parc numără: o iarnă, si încă una...Il aud. Si? Am să mă bucur de fiecare dată când afară va veni iarna si va ninge cu fulgi pufosi, din aripi de lebădă.
