Ciudat arbore, pomul ãsta al vieţii! Mã face sã mã minunez cât cuprinde uitându-mã la el. Aproape cã mi-am fãcut cruce cu limba în cerul gurii, de teamã sã nu mã sperii. Prima uimire mi-a produs-o când am observat cã el e pe rod permanent. Adicã, zi şi noapte, varã, iarnã, toamnã, primãvarã, soare, ploaie, viscol, el e pe rod. Si rodeşte de toate. Gândaci, brusturi, cãprioare, mãnãtãrci, hamsteri, licheni, iepuraşi, urzici, fete, bãieţi. Mai ales fetele şi bãieţii m-au impresionat. La ei/ele m-a şi frapat ceva. Am observat cã, în orice fazã a dezvoltãrii, fetele se coc mai repede decât bãieţii. Si când sunt proaspete/acrişoare, şi când se mai rumenesc, şi se mai îndulcesc, şi chiar şi când se coc bine de tot ele sunt cu un pas înaintea bãieţilor. Cu toate astea, primii care-şi dau drumul şi se desprind de copacul vieţii sunt bãieţii. Ei stau mai puţin atârnaţi de viaţã. Sunt mai grãbiţi. Probabil, d-aia sunt ei mai grãbiţi în toate cele. Si atunci când bãieţii se desprind din viaţã, am observat cã de pe fete cad nişte picãturi. Aşa, ca o rouã. Ei nu ştiu, cãci, odatã cãzuţi, nu mai vãd ce se întâmplã în urma lor. De aia cred cã şi sunt aşa de grãbiţi. Dacã ar vedea ce se întâmplã în urma lor, cred cã ar mai sta. Si-ar mai amâna plecãrile.
Ciudat arbore, pomul ãsta al vieţii!
