In metrou, în drum spre spital. Mă duc să fac un tratament la fel de eficient precum frecţia cu Galenica la un picior de lemn. Adică, fără efect. Pentru simplul motiv că nu s-a inventat, încă, tratamentul împotriva beteşugurilor datorate exclusiv… maturităţii. Era cât p-aci să zic “bătrâneţii”, dar îmi săreau în cap colegii de generaţie! De ce mă mai duc la tratament dacă ştiu că nu are efect? Fiindcă prietenul Corneliu mi-a recomandat să fac mişcare, iar mintea mea încă mai poate sesiza sfaturile bine intenţionate. Incă este agilă, spre deosebire de trup, care e de o lene înfiorătoare. Cine zice că lenea ar fi un apanaj al tinereţii să stea de vorbă cu mine, şi-i explic eu cum devine chestia asta cu lenea!
Si cum ziceam, eram în metrou. Tot acolo era şi un băieţel. Circa 10 ani, să zic aşa, cam un kil pe an, adică vreo 10 kile îmbrăcat. Nişte piele întinse pe nişte oscioare, şi cu ceva tendoane pe sub ea. Tuns “periuţă”. Acea tunsoare zero peste tot, cu un mic smoc lăsat în frunte, ca un breton. Avea în spate un rucsac cu mult mai mare şi mai greu decât el însuşi. Ar fi putut să se ţină de una din barele verticale din metrou, dar “Periuţă” a ţinut morţiş să se ţină de unul din mânerele acelea agăţate de barele orizontale aflate sub acoperişul vagonului. Acelea la care nu ajung nici toţi oamenii mari. S-a ridicat pe vârfuri şi… a reuşit! S-a agăţat. Sătea mai mult atârnat şi se bălăngănea la fiecare mişcare a vagonului. Nu vă pot descrie cât de mândru era! Işi arătase lui însuşi, dar şi întregii omeniri, cât de mare ajunsese el! Mă uitam cu drag la el, dar la un moment dat m-a pufnit râsul. Pentru că “marele Periuţă” avea agăţat de rucsac un… căţeluş de pluş, cu o fundiţă roz prinsă de ureche. L-aş fi luat în braţe dacă nu aş fi ştiut sigur că i-aş fi stricat tot cheful. Căci el, atunci şi acolo, nu mai vroia să fie copil. El era… om mare. Dragul de “Periuţă”!
P.S. Mulţumesc din suflet METROREX pentru că există! Fără METROREX, existenţa mea ar fi fost de mult copleşită de propria-mi inutilitate.
