Încerci să ascunzi în sufletul tău durerea. Dacă o laşi liberă, te copleşeşte. Te poate chiar zdrobi. Cred că este singura care nu te bate, ci, pur şi simplu, te zdrobeşte. O acoperi bine cu ceară, aşa cum fac albinele cu duşmanul. O vâri undeva, adânc, să n-o mai găseşti nici tu. O acoperi cu bucurii (ai şi din astea câteva), împliniri, gânduri, vise, planuri… Straturi, straturi. Nici nu-ţi mai aduci aminte de ea. E dusă. Dar... ai proasta inspiraţie să citeşti "INSOMNII". E ca şi cum ai fi luat capacul de pe o oală sub presiune. Ca şi când ai fi căzut în Niagara. Totul se revarsă. Mai ales lacrimile.
Nu vreau să mai citesc „INSOMNII”!
Dina COJOCARU
***
Am mai primit aprecieri cu privire la conţinutul acestui site. Nu foarte multe, cred că mi-ar ajunge degetele de la o mână. Intervenţia de mai sus m-a lăsat, totuşi, aproape fără replică. O consider ca fiind cel mai frumos omagiu adus acestei rubrici. Muţumesc din inimă, Dina!
Totuşi, iubiţi prieteni şi apropiaţi, mai citiţi „INSOMNII”! Nu o să-i spun Dinei. Promit!
