In anul II al şcolii navale, am primit, evident fără să solicităm, micii comandanţi din promoţia mai mare decât noi. Printre ei, Ene Gheorghe, zis Ghiţă. Cu premoniţia studentului militar , veşnic nemulţumit, nemâncat si nedormit, prevăzând ca “Ghiţă” va deveni în timp şlagărul domnişoarei Stratan de mai târziu, l-am denumit pe Ghiţă -GORE-. Se pare că naşul a fost Marius Jurcă zis Porcul, Dumnezeu să-i vegheze somnul veşnic.
Gore, asa cum îl ştim, acum, cu toţii: radical, maturizat parcă înainte de vreme, hotărât, periodic mare tăietor din învoiri şi darnic in plantoane peste rând, sportiv, mereu curat , elegant, era in oarecare opoziţie cu alţi mici comandanţi. După câteva luni am aflat că Gore avea cu noi războiul lui personal şi nu ne turna la acel căpitan de rangul trei cu ambiţii de caporal care ne era comandant de batalion. In acest sens, Gore s-a transformat in personaj pozitiv care necesita a fi înţeles. Avea răspunderea lui. Peste noapte, simpatia colegilor l-a transformat in “Nea Gorică”.
Timpul a trecut şi, la un deceniu de la penetrarea in Scoala Navală, Nea Gorică şi subsemnatul, locotenenţi majori, au fost ejectaţi pe la orele 15.00 (era prin luna mai) de pe bastimentele pe care erau ofiţeri secunzi, fără schelă şi fără bine meritatele onoruri la Sulina. Dehh! Manevra rapidă. Sosea pasagerul de Tulcea. Navele noastre s-au scurs repede in aval. Aveau treabă multă la aplicaţia Marinei in Raionul Sulina. Revederea cu Nea Gorică m-a dus urgent la concluzia că trebuie sărbătorit momentul astfel încât, urgent, în servieta mea din piele (reprezentând 10% din solda de secund) se răsfăţa gâlgâind, in poziţie oblică, evident cu dopul in sus, o sticlă de fernet amărui, de un litru. A inceput alergătura. Stiam că a doua zi la ora 08.00 trebuia să fim la Mangalia la cel ce conducea destinele Marinei şi evident pe ale noastre. Nu ştiam de ce suntem chemaţi, dar eram convinşi că e “de bine”. In ceea ce mă privea, în afară de ceva şuturi in poponeţele unor purtători de guler şi a câtorva fălci de miliţieni din Mangalia mângâiate fără ruperea mandibulei, nu aveam nici o pată. In plus, insigna de paraşutist militar şi brevetul de scafandru de luptă îmi creau o oarecare credibilitate (cel puţin în capul meu). Deci fuga la PO Sulina, legătura cu ofiţerul operativ de la Tulcea care ne-a zis că vine imediat o şalupă de pe Marele “M” al Dunării vechi să ne ducă la Tulcea. Mare “fâs”! Nici vorbă de şalupă. In 30 de minute nici măcar o barcă lipovenească. Firesc. Era duminica. Nea Gorică a rechiziţionat prin ameninţare cu bătaia bacul maritim care aproviziona cu păpică rada Sulina. Iată-ne ajunşi la poligonul de demagnetizare de pe Marele “M”. Un dragor de radă si nava de demagnetizare. Oamenii-toţi muţi de beţi. Cu greu, de parcă băuse aracet, un locotenet căruia i-am expus situaţia ne-a trimis la hotelul Lebăda, a cote de Crişan. Mai era o oră până la crepuscul. Acolo, vreo 20 de cadre militare “ mangă”, rezistau indârjite la asaltul ţânţarilor. Niciunul nu avea epoleţi, afişând pe umeri la cămaşa- bluză găicile de Ľ inch, de prindere, rămase lăbărţate. Urgent am remarcat capii dezmăţului: un căpitan mut de beat şi cu un rânjet tâmp. Ulterior, numai semimangă, a apărut şi un căpitan de rangul trei. Stiam de unde venea. In apropierea şliţului pantalonilor săi civili, elganţi, de culoare crem, se răsfăţa o pată umedă cu diametrul de 2 ţoli. Această reuniune marinărească era generată de o delegaţie chineză, sosită în vederea stabilirii performanţelor în domeniul demagnetizării navelor. Fondul alocat hranei chinezilor era mult mai mare în comparaţie cu pumnul de orez consumat, restul banilor fiind dedicaţi lui Bachus. Auzind pretentia noastră, de a ne da o şalupă care să ne ducă la Tulcea, cei de la Lebăda ne-au drăgălit timp de 10 minute cu cuvinte încurajatoare, care au generat moartea de ruşine a întregii faune acvatice a Marelui “M”, precum şi ofilirea florei arealului pe o rază de 10 km. Ne-au arătat pe mal 2 din cele 3 şalupe avute la dispoziţie, cu găuri de apă remarcabile. Nu ştiu de ce am crezut că Bachus le-a produs. Singura şalupă validă, un fost SD, trebuia sa-i ducă pe chinezi în zorii zilei următoare la Sulina. Deh, protocol! Volens-nolens, ne-am ambarcat pe SD cu destinaţia Primăria Crişan (radiotelegrafiştii de la navele din poligon erau atât de beţi încât nu puteau lua legătura cu Tulcea). La primărie, paznicul era atât de “rupt” încât i-am aflat doar locul naşterii şi a adormit pe loc, pe banca primăriei. Fără pijamale de milaneză şi aşternuturi de şifon bleu. Urgent, Nea Gorică a smuls din ţâţâni geamul incăperii in spatele căruia se afla centrala telefonică de 10 linii a comunei, fără să-i spargă sticla. Expert ! Concentrând timp de un sfert de ceas cunoştinţele a 3 ofiţeri in comunicaţii cu fir, n-am reuşit a lua legătura cu brigada de la Tulcea. L-am dus înapoi la Lebăda pe căpitanul de rangul trei, iar acesta ne-a dat şalupa să ne ducă la Tulcea, urându-ne “de bine” numai cu jumătatea expresiilor de la venire.
Este momentul să descriu echipajul SD-ului:
-comandant, un maistru tânăr, tot fără epoleţi şi aşa de şifonat încât pe loc mi l-am închipuit adus la SD din sfincterul unei femele de elefant de vârstă medie. Ulterior, am aflat că era comandant de împrumut. In rest frumuşel, nebărbierit de 3 zile şi atât de beat încât adormea cu barba pe cavila mamă a timonei;
-un caporal de punte, lipovean, blond si auster, calculat, om la toate;
-un motorist, pe care numai l-am bănuit, nu l-am văzut. L-am presimţit, considerând că SD-ul nu este milostivit de inginerii marinei la propulsorul 3 D-6 cu vreo comandă de la distanţă.
Am rămas cu Nea Gorică pe comandă preţ de vreo oră, in şifonata companie a maistrului care a primit între timp o haină de piele imblănită, tip naval. Se răcorise bine. Caporalul s-a scuzat că e singura de la bord şi pentru noi nu are. In privirea lui am remarcat o sticlire care-mi spunea că, şi dacă ar fi avut, nouă nu ne-ar fi dat. Pe la Mila 20, pe malul drept, un cargou cam de 6000t., la ancoră. O singură lumină la bastonul prova. Era gol şi apupat. Barba serioasă se zărea deasupra liniei de plutire , sub marca de bord liber. Am presupus că e o epavă. De pe punte lătra un câine, pe care l-am presupus mare şi rău, care cu lătratul său estompa zgomotul produs de eventualul generator in funcţiune al presupusei epave. A venit caporalul, a preluat timona şi i-a spus maistrului că i-a pregătit cina. I-a spus si ce: un CPF (conservă de fasole cu carne de porc), ceapă uscată şi pâine neagră. Recunoscător, maistrul şi-a scos haina de piele si clătinându-se i-a ţinut-o caporalului să o îmbrace. A dispărut pe una din uşile laterale ale comenzii SD-ului, spunându-ne in treacăt, “noapte bună tovarăşi locotenenţi majori!” Ne-am prins. Eram indezirabili. Caporalul a scos dintr-un mic cheson o sticlă de apă minerală şi 2 pahare cu buza groasă, desperecheate şi relativ slinoase. Ne-am retras la prova în cabina careu a SD-ului. Masa acoperită de muşama slinoasă şi 4 cuşete echipate cu lenjerie trupă, curate. Un ziar găsit şi un strop de apă ne-au facilitat igienizarea relativă a paharelor şi a unei jumătăţi de muşama. Din servieta lui Nea Gorică au răsărit sandwichuri cu salam de Sibiu, caşcaval, un CPF, şerveţele, pâine, un cuţit, 2 furculiţe, toate ambalate frumos, în hartie albă. Ai fi putut jura că e mâna unei neveste iubitoare. Dar nu era. Era a popotarului unei nave cu secund “brici”. Păpica, fernet şi apa minerală. Discuţii despre familie, comandanţi şi viaţa de secund. Prăfuita cabină s-a încălzit şi transformat in club ofiţeresc. Uniformele, puse pe 2 umeraşe găsite întâmplător. Am rămas în lenjeria uşoară, asemănătoare: tetra, albă şi bine scrobită. Intrevedeam sosirea în scurt timp la Tulcea. Ne-am culcat şi am adormit instantaneu. La nici 5 minute, uşa cabinei era trântită de perete. Propulsorul stopat şi caporalul livid spera sa-l găsescă la noi pe maistrul comandant, aceasta fiind ultima lui speranţă. Zadarnică. Urgent, Nea Gorică a luat comanda. La timona caporalul, manevrând pe talveg, în aval, iar în borduri, în ciuda frigului, în chiloţi şi maieu 2 locotenenţi majori cu lămpi LUCY măturând malurile. Sirena electrică, o bâzâitură, era acoperită de glasurile noastre de urlători. Trecând la aproape o milă în aval de presupusa epavă , ape mari, deci curent tare, pierdusem orice speranţă. Il şi vedeam pe comandantul Marinei, mic de statură, suit pe un scăunel ca să ne domine şi ţipând la noi . Am continuat, totuşi, căutarea în aval. In scurtă vreme am zărit pe mal, în fasciculul luminos al lămpii mele de 24 V, o siluetă in slip, de-a dreptul tarzaniană. I-am strigat să rămână pe mal. N-a vrut. A sărit in apă şi a înotat spre nava lui temporară. L-am recuperat şi am fost tentat să-l bat . Nea Gorică m-a oprit. Bietul maistru era in şoc hipotermic şi aproape nebun. Intins pe muşamaua pe care mâncasem mai inainte, Nea Gorică l-a îmbălsămat cu fernetul rămas din belşug, cu restul masându-l pe spate şi pectorali. Eu i-am masat picioarele păroase, fără fernet. Se epuizase. Dupa ce şi-a revenit un pic, bietul copil a plâns, a încercat să-i sarute mâna lui Nea Gorică şi ne-a încredinţat că, dacă avea haina de piele pe el, prefera să moară. Era sărac, proaspăt însurat şi-n permanentă lipsă de bani. Cu ce-ar fi plătit o haină de piele tip naval evaluată in acea perioadă la 8 mii lei.? Si aşa am ajuns la Tulcea.
Cu Dacia sa 1100, un căpitan ne-a dus la Mangalia. Am ajuns pe la ora 6. La mine duş fierbinte , multă cafea amară preparată de Nea Gorică, raşi 2 mm sub piele, fuga la comandament. Am aflat că pe nava prezidenţială fluvială era nevoie de un secund. Replica mea că nu cunosc decât Dunărea maritimă, că urmează să fiu comandant de DB (comandantul meu reuşise la Academie), că sunt prea înalt, etc. a făcut să fie ales Nea Gorică.
Au trecut 9 ani în care nu m-am văzut cu el. Ajunsesem între timp căpitani de rangul trei. Luna noiembrie 1984 mi-a adus un accident soldat cu răni serioase la rotule, trecute sub tăcere şi tratate ştiinţifico-bărbăteşte de către consoartă. Congresul ??? al PCR a împrăştiat cvasitotalitatea ofiţerior Secţiei Marină prin garnizoane de ape. La Bucureşti a rămas un căpitan de rangul întâi şi eu. Vreo săptămână am stat in acestă formulă. Ziua trudeam la Direcţia Topografică Militară (pregăteam o expunere destinată ofiţerilor MStM cu misiunile Marinei), seara, până târziu, rămâneam să rezolv hârtii urgente lăsate cu mărinimie de către cel care pleca acasă. Colac peste pupăză, a fost incendiată, apoi înecată, nava prezidenţială fluvială . Ministrul de atunci a numit o comisie care să facă un regulament temeinic pentru astfel de nave. Moţ-cocoţ în comisie figuram şi eu. Comisia a fost întărită cu încă doi oameni, unul dintre ei fiind Nea Gorică, cu care, ca doi oameni de vapor, m-am înţeles foarte bine şi am produs acel regulament.
De aproape o lună nu-mi văzusem fiul, care-şi făcea gimnaziul în oraşul meu natal, Băicoi, la bunici. Maică-sa omora tribunalele ţărilor CAER, pentru rezolvarea unor litigii ale înterprinderii de comerţ exterior al cărei şef de oficiu juridic era, iar taică-su om la toate la MStM.
Era duminică , 2 decembrie , eram la MStM, consoarta plecată la copil, iar eu invitat la masa de prânz la familia unui coleg. N-am ajuns. Oboseala acumulată în timp, suferinţa fizică şi sufletească, sentimentalismul Leului, m-au făcut să cedez. Infarct miocardic. La unul din capetele tărgii faţă, în drum spre ambulanţă, într-un moment de luciditate, l-am zărit ca prin ceaţă pe Nea Gorică, rugându-mă să rezist, că am copil de crescut. Inainte de a-mi pierde cunoştinţa, am crezut că plouă. Erau lacrimile şi poate transpiraţia lui Nea Gorică la căpătâiul unui presupus muribund.
Am suparavieţuit. Nea Gorică din capul meu a redevenit Ghiţă. Incredibil poate, sentimentalul, şi totuşi durul, bunul dar tratat drept răul, Ghiţă. Colegul şi amicul meu. După 1989 ne-am văzut mai des.
Au trecut anii. Ghiţă s-a stins discret, singur in cabina sa de la vapor. Nu ştiu dacă lacrima mea pe obrazul lui l-ar fi putut ajuta, aşa cum m-a ajutat pe mine lacrima lui. Când am aflat, fiind singur acasă, am băut şi l-am plâns in voie. Cred că puţini l-au cunoscut pe Ghiţă atât de bine ca mine!
