Formularea poate pãrea banalã zilele astea, dar dacã veţi avea rãbdare
sã citiţi…
Ascult de când mã ştiu muzicã. Rectific! Nu ascult, ci trãiesc cu muzica
de când mã ştiu. D-aia sunt împresurat de muzicã. Pãi, ar fi fost culmea
ca eu sã trãiesc cu ea, iar ea sã nu mã împresoare! Din acest “trãiesc
cu muzica” cel mai mult îmi place, totuşi, sã o ascult. Nu mã intereseazã
cum aratã! In 99% din cazuri, ceea ce am vãzut înregistrat “live” nu mi-a
plãcut pentru cã a fost sub nivelul aceleeaşi muzici înregistrate în studiouri.
Stiu, existã oameni care îmi spun cã ce ascult eu este fals, adevãrata
muzicã fiind cea de pe scenã. E Crãciunul şi n-aş vrea sã intru şi azi
în polemicã, dar dacã n-ar fi fost Crãciunul n-aş fi vrut sã fiu în locul
lor şi sã aud ceea ce aş fi spus! Am zis în 99% din cazuri, nu? Care-i
ãla 1% în care mi-a plãcut muzica “live” mai mult decât cea înregistratã
în studiouri? Aveţi puţinticã rãbadare! Sunt peste 25 de ani de când ascult,
cu aceeaşi plãcere, “Rãzboiul lumilor”. Intâmplarea (întâmplarea?!?) a
fãcut ca, în ultimele sãptãmâni înainte de Crãciun, fiica mea cea pierdutã
sã fredoneze aproape zilnic începutul acelei opere muzicale, cãci operã
este. Pop-rock, este adevãrat, dar operã! Si cum mã plimbam eu nãuc prin
oraş, vãd undeva...Am greşit! Si cum mã plimbam eu prin oraş, deodatã
mã întâlnesc cu moş Crãciun şi-i spun ce fredoneazã fiica mea cea pierdutã.
Si ce credeţi cã i-a adus ei moş Crãciun? Un dvd cu înregistrarea “live”
a unui concert cu “The War of the Worlds”! Mare minune mare! Tãbãrâm pe
el şi-l punem în player. De aici încolo s-a rupt aţa, pentru cã am avut
lacrimi în ochi aproape continuu. M-a copleşit acel concert, acea muzicã
(parcã-l vãd p-ãla care-mi tot ia interviuri cã iar mã întreabã cum e
cu copleşitul ãsta; de data asta chiar îl leg, da sã nu-i spuneţi!-vezi
“Dialog cu mine însumi”). Acesta este acel 1% din cazuri în care muzica
“vãzutã” mi-a plãcut mai mult decât varianta ei doar auzitã.
Bun, bun, dar de ce “Mulţumesc, moş Crãciun“? Bunã întrebare, cã uitasem
ce vroiam sã spun, de fapt. Concertul a fost dirijat chiar de Jeff Wayne,
cel ce a compus şi orchestrat aceastã operã pop-rock. Doamnelor, domnişoarelor
şi domnilor, dacã eu l-aş fi vãzut pe omul ãsta pe stradã, dacã eram în
toane bune aş fi zis cã e strungar sau sculer-matriţer, dacã eram mai
şucãrit niţel aş fi zis cã e vânzãtor de ridichi şi sparanghel la piaţã.
E adevãrat cã mai cunosc şi un chirurg cu care seamãnã! In nici un caz
nu mi-aş fi imaginat cã ãla este omul care a fost capabil sã compunã acea
minunãţie de muzicã. De ce am adus vorba? Pentru cã am înţeles şi eu,
acum când mai am oleacã de trãit p-acilea, prin lumea asta, cã nu face
doi bani ceea ce ţi se pare cã vezi la un om! Obişnuiam sã zic “d-ãsta-mi
place, d-ãsta nu-mi place; ãsta e tembel, ia uite ce bãiat deştept e ãsta!”,
etc., etc. Pierdere de timp şi dovadã de port inutil de creier în ţeastã!
La un om trebuie sã te uiţi şi sã te minunezi. „Ia uite cum aratã omul
ãsta! Oare ce o fi în el?“ şi sã încerci sã citeşti cât poţi de mult din
el. Cãci fiecare om în parte este o minune ce meritã înţeleasã. D-aia
îi mulţumesc lui moş Crãciun. Cãci, fãrã darul lui, nu ştiu dacã aş fi
înţeles lucrul ãsta înainte de a pleca din lumea asta.
Mulţumesc, moş Crãciun!
P.S. Nu pot sã-i uit pe Laura şi Lucian, cãrora le mulţumesc şi pe aceastã
cale, fãrã de care moş Crãciun nu ne-ar fi adus acest dar minunat. Cine
sunt ei? Ii gãsiţi la magazinul Victoria (50 de magazine într-unul singur
50), la parter, intrarea de pe partea dreaptã, al doilea “chioşc” pe stânga.
Un spaţiu mai mic chiar şi decât ei, care sunt micuţi la trup dar mari
la suflet, înconjuraţi de muzicã şi de filme, sub sigla “Midola Music”
