Stau întinsă pe nisipul fierbinte, cu ochii închişi şi mă gândesc. De fapt, nu, nu gândesc nimic! Cern printe degetele răsfirate nisipul şi nu vreau să număr nimic. Nici clipele, nici firele de nisip. Pur şi simplu, mâna mea cerne în continuu nisipul cald!
Simt în palmă o mică greutate. Privesc, şi în mână am două pietricele. Una albă, una neagră! Sunt netede, ca toate pietrele pe care marea le scoate la mal. Una albă, una neagră - o bucurie şi un necaz! Sunt frumoase, le-aş lua acasă. Poate, mai bine, numai pe cea alba - o bucurie?! Dar lor le stă bine împreună! Le las să alunece din palmă. Poate, altădată! Cern absentă nisipul cald şi rotunjimea pietrelor se pierde. O bucurie, un necaz! Am câte puţin din prima, ceva mai mult din a doua. Stau movilită la colţul vieţii.
Poate le găseşte altcineva şi vor fi doar două pietricele netede şi frumoase, bune de dus - amintire de la mare!
