Cineva care mă cunoaşte de ani buni, dar nu neapărat şi bine, m-a luat la întrebări după lecturarea “Periuţei”. “Păi bine, măi…, tu vorbeşti de înţelepciuni din muzici, de tot felul de prostii şi nu-mi spui şi mie că eşti bolnav?! Te pomeneşti că o să aflu de la anunţuri ce ai!” mi-a zis fiinţa respectivă, care este, aş putea zice, “co-amfitrioană” a “locantei”.
Rapiditatea cu care m-a “atacat” şi înverşunarea intervenţiei mă obligă să fac mărturisiri complete privind starea mea de sănătate. Desigur, ar trebui să încep prin a face trimitere la tinereţile mele şi să mărturisesc că…nici atunci nu eram mai sănătos ca acum. Căci pe vremea aia, după câte o ”repriză” precum cea descrisă în “D-ale fotbalului”, zăceam câte o săptămână, ceea ce acuma nu mi se mai întâmplă pentru că…nu mai sunt “reprize” d-alea! Si totuşi, ce căutam eu la spital atunci când cu “Periuţă”?! E simplu. Intr-o seară, m-am trezit că-mi bate cineva-n ureche. Mă întorc, mă uit-nimeni. Mai stau ce mai stau, şi iarăşi începe-cioc,cioc,cioc! Ce era interesant era faptul că începea numai seara târziu, când se aşternea liniştea. In cursul zilei mă lăsa în pace. Iar noaptea, dacă dormeam pe urechea cu pricina, era în regulă, nu mă deranja nimic. Dacă, însă, mă întorceam pe urechea cealaltă, în plină noapte începeau ciocăniturile. Fapt pentru care m-am dus la medic, să se uite el cu lampa aia de miner în urechea mea şi să vadă cine mama dracului se joacă pe timpanul meu. Când m-a-ntrebat ce am, i-am răspuns cinstit: “Doctore, îmi bate liniştea-n ureche”. Era să cadă de pe scaun! Imediat mi-a trecut prin cap că s-ar putea să mă trimită la cabinetul de psihiatrie. Nu m-a trimis. S-a uitat, nu ştiu ce a văzut, dacă o fi văzut ceva acolo, dar mi-a recomandat să fac nişte aerosoli, cu o chestie care mirosea “superb”a…pucioasă. Aceşti aerosoli sunt cei datorită cărora, ţinând cont şi de sfatul amicului Corneliu, eu m-am plimbat o săptămână la spital. Ca să fac mişcare până la metrou şi de la metrou până la spital, şi ca să văd spectacolul lumii, ediţia din metrou. După vreo săptămână de aerosoli, liniştea continua să-mi bată în ureche, iar doctorul mi-a recomandat să-l vizitez la un cabinet unde ar fi putut să-mi facă nişte investigaţii mai ample. Cred că acest cuvânt, “investigaţii”, a avut darul să amintească urechii mele că este vecină cu măselele, iar astea au un talent deosebit de a înceta să te doară atunci când te duci la dentist. Aşa se face că nu mi-a mai bătut nimeni în…ureche. E o linişte deplină şi…cuminte. Sper să nu fi asurzit, de fapt!
Ei? Mai are cineva vreo nedumerire? Mai trebuie să dau vreun anunţ?
