Cine poate sã-i creadã pe japonezi?! Maldãre de cãrţi s-au scris despre cum nu pot fi ei crezuţi. Despre cum nu înţeleg ei ce le spui tu. Mã rog, încã n-a scris nimeni cãrţi despre cum nu înţelegem noi ce spun ei! Sau, poate, or fi scris ei, dar le-au scris în limba lor, aia pe care n-o-nţelegem noi. Sau, dacã s-au scris, s-au scris numai despre cum nu poţi citi pe feţele lor ceea ce gândesc de fapt. Pentru cã, în mintea noastrã, e imposibil ca ceea ce gândesc ei sã fie perfect descris de ceea ce li se poate citi pe chip. Nu mã dezic de toate aceste aprecieri, în diverse etape ale existenţei mele fiind eu întru totul de acord cu ele. Intâmplarea chioarã a fãcut sã ascult piesa “Kokuhaku” care a fãcut ca-n mine sã-ncolţeascã o revelaţie. Nu, nu este tradiţional japonezã, dar este absolut japonezã. Ce vreau a zice prin aceastã afirmaţie aparent contradictorie? Nu voi rãspune la aceastã întrebare, ci vã voi devoala revelaţia mea. Japonezii sunt atât de sinceri în manifestãri, încât noi nu-i credem. “Spune adevãrul gol-goluţ dacã vrei sã nu fii crezut” este un dicton care nu este japonez. E de-al nostru, al “ne-japonezilor”, ne mândrim cu el dar, în esenţã, nu ne foloseşte la nimic din moment ce nu îi înţelegem pe japonezi. La ei, emoţia se transmite aşa cum este, nu interpretatã, nu jucatã, nu “vopsitã” artistic. “Nişte ţãrani”-a zis cineva despre ei. “Nişte ţãrani”-am zis şi eu. Da, nişte ţãrani, dar nişte ţãrani care, ca în acel banc (cine nu-l ştie, sã mi-l cearã şi i-l ofer), au o turã avans. Adicã, ei au fost ca noi, dar noi n-am ajuns ca ei, încã.
05.10.2008
P.S. Bine-nţeles cã ofer piesa “Kokuhaku” celor ce ştiu sã o solicite frumos.
