Pe plajă lumea se rărise, eram coaptă ca un cozonac şi am vrut să plec spre casă. De undeva se auzea muzică şi cum toată ziua vizitez locante on-line, m-am gândit să-mi plimb lenea până acolo de unde venea muzica, dar şi miros de mâncare. Era "Cherhanaua"- locantă de locantă. Odată intrată, nu am văzut decât guvizii mari şi bine prăjiţi din farfurii şi halbele aburite. Cu foamea potolită şi setea stinsă, am privit în jur. Eram în alt timp. "Cherhanaua" răsuna de muzica lui Celentano. Pe sub mese, picioarele albe de nisip şi sare băteau ritmul. Fetele se încurcau în fustele lungi de in şi-şi unduiau şoldurile legate cu batice viu colorate iar ei, bărbaţii, cu pantalonii prăfuiţi şi cămăşile lăsate neglijent pe afară, le însoţeau nerăbdători să se aşeze la o masă. Copiii, îngeri negri de soare, iţeau ochii de sub băsmăluţele colorate. O tarabă plină cu mărgele colorate din lemn şi scoici dădea culoare. Am cumpărat o brăţară şi am pus-o la mână. Am mai avut, de mult, una la fel. Am simţit că nu-mi mai doresc să plec de acolo. Anii ‘70. Ani plini de tinereţe, dragoste şi soare. Aici, la "Cherhana", lumea a stat în loc, sau s-a intors în timp? Imi iau sacul de plajă, îl leg bine la gură ca să pot duce acasă, în el, ziua de azi.
