Cu lacrimile înodate-n barbă, copila mea de marinar mi-a luat mâinile într-ale ei şi mi-a spus:
"Tata a fost un bărbat adevărat , care n-a avut ceva mai de preţ decât acasă şi pe noi. Si totuşi, după un timp îl vedeai cum adulmecă depărtările, având în nări mirosul nemărginirilor."
Dacă este adevărat că "dincolo" putem face ce ne place, atunci cu siguranţă el ascultă muzică într-o locantă şi plânge de dorul nostru. Poate, la “Palicarul Veselim”?
