Privesc icoana de pe perete. O am de mult - priviri blânde, înălţate spre cer şi pe umerii sfinţilor picură stropi de duh! Mi-am înălţat adesea ochii spre cer dar nu am simţit stropii aceia şi pe umerii mei. “Oi fi păcătoasă”, mi-am zis! Dar acum ascult “După amiază cu nimic” şi toată fiinţa îmi este inundată de duhul sfânt ! Linişte, linişte….Ochii trec prin griul ferestrei şi privirea mi se amestecă cu marea. Mai trăiesc, sau sunt şi eu acolo, sus, în icoană?
