Cam de pe la 12-13 ani, ritmul meu de creştere a depăşit ritmul de refacere a resurselor financiare ale părinţilor mei, astfel încât prima pereche de pantofi “de antilopă” pe care i-am încălţat în viaţa mea fuseseră, de fapt, pantofii lu tata. Au urmat şi nişte cămăsi, cravate şi altele. Nu prea multe, că n-avea nici el, săracu. După mulţi ani, a venit rândul fiului meu să ia pantofii “lu tata”, apoi ghetele, apoi ceva cămăşi, apoi ceva cravate.
Mi-am amintit secvenţele astea în urmă cu câteva zile, atunci când fiul meu a apelat din nou la formula din titlu. Doar semnele de punctuaţie au fost aranjate puţin altfel. Adică, în loc de « hainele lu tata », a fost un “Hainele? Lu’ tata ! ». Adică, ceea ce nu i se mai potriveşte, sau nu mai este la modă, sau nu prea mai are « faţă comercială », se repartizează lui tata. Adică mie.
Deşi, aparent, situaţiile descrise sunt diferite, există un element comun. Căci în fiecare dintre cele trei situaţii eu eram foarte mândru. Atunci, pentru că purtam hainele « lu tata », apoi pentru că fiul meu purta « hainele lu tata », iar acum pentru că port eu hainele pe care fiul meu le-a dat « lu tata ».
