Nu, nu este vorba despre o foaie de hârtie! Nici măcar despre o filă de dosar! Este vorba, pur şi simplu, despre Filă. Cei ce-l cunosc îl recunosc şi fără să dau alte detalii, iar cei ce nu-l cunosc nu l-ar recunoaşte nici dacă le-aş da. Filă este…paratrăznetul meu. Rapidist bolnav, ca şi mine, el este acela împreună cu care, înfruntând restricţiile din acea vreme, am dormit pe acoperişul celui mai înalt pavilion cu dormitoare din actuala “şcoală de cadeţi”, în vara lui 1967, atunci când Rapidul a câştigat, pentru prima dată în istoria clubului, campionatul naţional la fotbal. Am trecut de curând pe la acea şcoală. Pavilionul care era “cel mai înalt” este acum cel mai mic, iar în el, în locul dormitoarelor în care se odihneau viitorii “lupi de mare”, acum este o…grădiniţă. Nu-i rău! Si…guvizii trebuie să crească, nu?!
De ce ziceam că Filă este paratrăznetul meu? Păi, de câte ori îmi face Rapidul figura şi pierde, iar chestia asta se întâmplă, conform tradiţiei, preponederent atunci când mi-e lumea mai dragă, eu îl sun pe el şi încep şi ţip la el. “Fiţi-ar echipa a dracului!”, “Băi, sunteţi o echipă de impotenţi!”, “Mai bine v-aţi spânzura, neisprăviţilor!”, “Dă-l bă afară pe bou ăla de…, nu vezi că nu mişcă nimic!?”, “Aduceţi-l, bă, pe…antrenor, nu vezi că ăsta habar n-are?”, “Cine l-a băgat bă în echipă pe…?” sunt numai câteva din formulările cu care îl atac imediat ce îmi răspunde la telefon, de nu apucă nici măcar să zică “Alo!”. Iar de la capătul celălalt al firului se aude bâiguind un “Mde!” sau “Ce dracu să mai zic?”. Uneori se aude doar un oftat. Alteori, însă, are neinspiraţia să mă întrebe cu ce e el de vină. In clipa aia îmi şi activează următoarele serii de înjurături, blesteme, acuzaţii, ordine, dispoziţii, îndemnuri, sugestii, directive, obiective şi tot ce mai poate ieşi din mintea unui damblagiu, de parcă Filă ar fi antrenorul principal, antrenorul secund, maseorul, preşedintele consiliului de administraţie, finanţatorul, patronul, portarul, fundaşul central, fundaşul lateral, mijlocaşul la acoperire şi toţi atacanţii echipei în acelaşi timp. Căci, cam la atâta s-ar rezuma ceea ce îi cer eu lui în astfel de momente.
Ce se întâmplă când câştigă Rapidul? Păi, eu sun la el dar telefonul sună ocupat pentru că în acelaşi timp el suna la mine. Când, în sfârşit, reuşim să intrăm în legătură, înainte de a apuca să scoatem vreun cuvânt, un urlet fioros răsună pe linia telefonică, venind de la ambele capete în acelaşi timp, de cred că ălora de la centrala telefonică le intră aparatura în trepidaţii. Vecinii scot capul pe fereastră să vadă ce s-a-ntâmplat, nevestele şi copii dau buzna să vadă ce-am păţit, televizoarele se bâţâie pe măsuţă gata, gata să cadă. Cred că şi dacă am fi în mijlocul unei galerii de 10.000 de oameni, numai urletul nostru s-ar auzi. Probabil că cei din conducerea clubului ne ştiu povestea şi d-aia au grijă să nu ni se-ntâmple foarte des chestia cu urlatul. Nu de alta, dar s-ar putea să ne trezim cu citaţii de la asociaţiile de locatari şi de la companiile de telefonie să le plătim despăgubiri!
