Deschid larg obloanele, mă ridic pe marginea ferestrei, să zbor spre...Aaa, nu, nu spre ziua mea pământeană, mai am putin timp să zbor spre înăuntru! Usoară, imaterială, Emblema mă prinde de mână si mă trage în lumea ei albastră. Povestea este poveste, dar aici este "altfel"de poveste. Plutesc printre gânduri, care vioaie, surâzătoare, care încruntate, preocupate. "Lumea"ei seamănă cu o catedrală de gheată. Din orgă curg sunete de cristal si un înger cântă la saxofon. Uitat între cele două lumi, el cântă de un dor si-i singur, fiindcă în dor esti singur, doar tu cu tine...Dorul mi se lipeste de aripi si plec în ziua de afară cu el după mine. Dor, de ce? Nu stiu, nu-i dorul meu...! Deseară îl duc în lumea lui, acum nu mai am timp. Fără dor, de ce ar mai cânta îngerul, acolo, în lumea albastră a "Dulcei singurătăti"?
