-Ai şi apãrut!?!
-Mã aşteptai?
-Nu! Nu te aşteptam, dar mã aşteptam.
-De ce te aşteptai?
-Pãi, nu mã atacaseşi cu filmele.
-Mãi, recunosc cã m-ai prins!
-Mare scofalã! Pãi, dupã ce m-ai descusut cu muzica şi cu cãrţile, ce altceva ai fi putut sã mã întrebi? Cã doar nu era sã mã întrebi cum am rãmas eu orfan de viaţã sau cum de-mi place iahnia de cartofi! Nu de alta, dar la astea ai fi aflat rãspunsul citind “Orfan de viaţã” şi “Sfat pentru copii”. Nu trebuia sã mai vii pânã la mine şi sã-ţi asumi riscul de a te lipi cu scoci pe scaun şi de a te pune sã urmãreşti un film întreg ca sã înţelegi singur de ce mi-a plãcut mie acel film.
-Da, recunosc cã am conştientizat acest risc. Am înţeles cã nu eşti în stare sã-mi explici de ce îţi place o melodie, sau o carte. Probabil nu vei putea sã-mi explicit nici de ce îţi place un film. Dar ce filme îţi plac crezi cã ai putea sã-mi spui?
-Nu ştiu. Pot, însã, sã încerc sã vorbesc cu tine despre filme. La un moment dat, cam dupã ce terminasem liceul, fãcusem o listã cu filmele care mi-au plãcut. Se întindea pe vreo...patru caiete dictando. Aveam deabia vreo 18 ani! Si reţine cã, pânã pe la vreo 14 nu puteam sã vãd decât filmele care veneau cu caravana cinematograficã, iar aia nu venea mai des decât o datã pe lunã! Sper sã fi ţinut bine minte aceastã frecvenţã. Iar între 16 şi 18 ani vãzusem numai filmele aduse la sala de spectacole ale şcolilor pe care le urmam. Adicã, nu umblam de nebun prin oraş şi intram la ce filme vroiam eu, decât în vacanţe! Sau când…fugeam de la ore.
-Adicã, vrei sã-mi spui cã tu ai vãzut patru caiete de filme numai…printre picãturi!?!
-Da. Fugeam de la ore ca sã mã duc la film. Aşa am vãzut „Muntele” cu…zi-i tu, cã mi-e imposibil sã-mi amintesc. Este cel ce a jucat şi în „Bãtrânul şi marea“.
-Spencer Tracy?
-Exact! Dar tot aşa am vãzut şi “Stele în plinã zi“. Ti-a mai pomenit cineva, vreodatã, despre acest film?
-Mãrturisesc cã nu!
-Vezi? Era un film cu alpinişti şi, pe vremea aia, dupã ce citisem “Inalta aventurã”, o carte despre primul om care a cucerit Everestul, pe care o primisem drept premiu la şcoalã, sorbeam tot ce era despre alpinişti.
-Probabil, asta se întâmpla pe vremea când nu rulau filme mai atractive.
-Te înşeli! Tot atunci rula şi “Cocoşatul”, cu Jean Marais, filmul la care am descoperit pentru prima datã cã se poate aplauda şi la film! Bine-nţeles cã l-am vãzut şi pe ãla de vreo trei ori, dar ţi-am pomenit „Stele în plinã zi“ pentru cã era…altfel.
-Stiu, nu mai face instrucţie cu mine. La tine, ce este altfel este...altfel! Este vreun film care te-a marcat profund şi pe care l-ai declara ca fiind cel mai bun film pe care l-ai vãzut tu?
-Bãi, ce întrebãri poţi sã pui! Auzi, tu ai venit la mine doar ca sã vezi dacã pot fi scos din ţâţâni? Dacã de aia ai venit, e foarte simplu. Iţi spun eu de la început cã am sânge de...alpinist. Adicã, mi se urcã repede la cap, aşa cã nu trebuie sã te mai şi strãduieşti.
-Nu, nu-mi propun doar sã te scot din sãrite. Printre altele şi pentru simplul motiv cã mi se pare cã eşti...destul de uşor de scos din sãrite, deci n-ar fi nici o scofalã sã te scot şi eu din sãrite. Chiar cred cã o poţi face şi singur.
-Hai cã m-ai pãcãlit! Adicã, mi-a plãcut ce ai zis. Treci la subiect!
-Ce subiect? Zi-i ce filme ţi-au plãcut şi de ce!
-Mãi, tu chiar eşti turc? Nu-nţelegi cã nu ştiu sã-ţi spun de ce mi-a plãcut un film? Sau o melodie? Sau o carte? Iţi pot spune care mi-au plãcut.
-Hai, zi, dar zi ceva, nu-mi mai da pumni în cap degeaba!
-Mi-a plãcut „Tãnase Scatiul“.
-Asta e tot ce-mi poţi spune în materie de filme?!?
-Nu, bine-nţeles, dar trebuia sã încep într-un fel. Iar „Tãnase Scatiul“ se aflã alãturi de “Actorul şi sãlbaticii” şi de episoadele din “Toate pânzele sus” în topul preferinţelor mele din lumea filmului românesc.
-Hai cã-ntrezãresc speranţe pentru continuarea dialogului...
-De fapt, dacã vei urmãri ceea ce-ţi spun eu despre filme şi dacã vei viziona acele filme vei constata cã existã o trãsãturã comunã cu ceea ce am citit şi cu ceea ce ascult.
-???!!!???
-In fiecare dintre ele existã secvenţe care mã…copleşesc.
-Ouau, iar începi cu copleşitul?
-Vrei scoci?
-Nu! Te rog, continuã!
-In fiecare existã secvenţe care mã copleşesc. Asta înseamnã cã, fãrã sã pot explica de ce, mi se pune un nod în gât şi-mi simt ochii inundaţi. Sau existã ceva ce mi se pare remarcabil. Aşa cum, în “Tãnase Scatiul”, m-a impresionat jocul lui Rebengiuc.
-Si…numai douã filme te-au copleşit?
-Era doar începutul. Filmul meu de cãpãtâi este “Bocceluţa” cu Peter Finch. Probabil, acest film a marcat un moment decisiv al vieţii mele cu mult înainte ca el sã se petreacã şi cu mult înainte ca eu sã-l înţeleg. Eram în liceu, iar filmul nu este de acţiune, nu este poliţist, nu este de aventuri, nu este de rãzboi, nu este de dragoste. Iţi poţi imagina un film care sã nu fie cum am zis şi, totuşi, sã-l marcheze pe un adolescent?
-Era...SF?
-Vai ce mizerabil eşti!
-De ce?
-Ai exploatat singura categorie pe care nu am definit-o!
-N-am fãcut-o inteţionat, chiar am crezut cã asta vroiai sã subliniezi!
-Nu! Nu era nici mãcar SF! De fapt, suprinzãtor, poate, nu existã filme SF care sã mã fi impresionat. Probabil este imposibil sã redai cinematografic ceea ce numai imaginaţia poate crea. Revenind la “Bocceluţa”, era un film simplu, despre un tatã cam şomer şi fiica lui, o puştoaicã de vreo câţiva anişori, pe care o târa dupã el pe unde cãuta de lucru.
-Si de ce zici cã acest film ar fi marcat un moment decizisiv în viaţa ta?!?
-Pentru cã…Mi-e greu, dar îţi voi spune. Pentru cã, mult mai târziu, şi eu am devenit tatã de fatã. Si mi-am iubit fata aproape la fel de mult precum personajul din „Bocceluţa“. Iar când zic “aproape la fel de mult” te rog sã înţelegi cã asta înseamnã “mai mult”. Nu l-am mai vãzut de atunci niciodatã, nu ştiu cum l-aş mai recepta.
-Adicã, la 19 ani ţie ţi-a plãcut un film în care…
-Opreşte şi treci mai departe! Dacã eşti capabil. Dacã nu, pune punct!
-Ce-aş putea sã mai spun eu? Spune tu ce vrei, cã nu existã cale de-mpãcare azi, dupã câte vãd.
-OK. Noteazã: „BECKET“, scrie-l cu majuscule boldate şi adaugã tu lista filmelor in care a jucat Peter O’Toole.
-Ti-a plãcut Peter O’Toole?
-Nu mi-a plãcut. De plãcut mi-au plãcut mulţi, dar pe O’Toole l-am divinizat!
-Ciudat!
-Mai scrie-Charlie Chaplin.
-Mãscãriciul?!?
-Dacã mai zici „mãscãrici“ o singurã datã, când vorbeşti cu mine despre Chaplin, te dau afarã! Eu discut despre „poetul cinematografic“ Chaplin. Cãci, Charlie Chaplin a fost şi singurul şi cel mai mare poet cinematografic.
-!!!???!!!
-Adicã, ce nu înţelegi? El asta a fãcut. El nu a fãcut filme, ci a realizat poeme cinematografice. Tristeţea lui este unicã şi inimitabilã, iubirea lui este sincerã şi deasupra omenescului, suferinţa lui este majestuoasã. Hai, nu-mi cere sã-ţi vorbesc mai mult despre Chaplin cãci chiar te leg şi-ţi pun „Dictatorul“, sau “Vagabondul”, sau „Timpuri noi“.
-Gata, nu mai zic nimic.
-„Amintirea unei mari iubiri“.
-Asta ce e?
-Film, ce sã fie? Nu vorbim de filme? Rusesc.
-Film rusesc!?!
-Mã laşi? Ti-am spus cã e rusesc doar aşa, ca sã înţelegi cã pe mine, de fapt, nu mã intereseazã de unde vine filmul. Ce e aia film american, sau indian? Stiu cã filmele indiene nu sunt ca alea americane, dar nu pentru cã nu sunt vorbite în...americãneascã. Când eram foarte tineri i-am spus unui prieten cã, dupã pãrerea mea, filmele americane sunt la fel ca alea sovietice. S-a uitat cruciş dar dupã 25 de ani mi-a dat dreptate. Mã refeream, atunci, la faptul cã şi unele şi altele erau propagandistice. Indiferent despre ce era vorba în ele, mai mascat sau mai direct, toate fãceau propagandã sistemului din care proveneau. Desigur, aveam în vedere filmele care rulau la noi, cã eu nu am avut video sã vãd şi alte filme înainte de ’89.
-Acum mai crezi cã sunt la fel?
-Sub aspectul la care mã refeream eu, cam toate sunt la fel. Diferenţa este datã de “aluatul” pe care îl folosesc. Adicã, pe ce brodeazã propaganda pe care, probabil, sunt nevoiţi sã o facã pentru a primi bani.
-Vorbim de douã ore şi mi-ai spus patru titluri de film. Poţi mai mult?
-„O zi ca leii“-italian; „Zorba grecul“; „Sã ucizi o pasãre cântãtoare”-un film în care a jucat actorul pe care eu îl consider a fi fost cel mai frumos bãrbat- Gregory Peck; “N-au dansat decât o varã”-suedez; “Puşca veche”-francez; “Singurãtatea alergãtorului de cursã lungã”-englezesc; “Nebunã, nebunã de legat”-francez-pentru cã în acest film am descoperit uvertura operei “Forţa destinului” de Verdi; “Zeii trebuie sã fi înebunit”-sud african; “Aleargã dupã mine ca sã te prind”-francez; “Vânãtorul de cerbi”-american; filmele cu Alberto Sordi, Bourvill, Fernandel-de fapt, nu filmele cu ei, dar toate interpretãrile lor din filmele în care au jucat şi în care i-am vãzut eu; “Un glonte pentru general”-cu Gian Maria Volonte; filmele cu Ana Magnani; filmele cu Anthony Quinn; filmele cu Ilarion Ciobanu; filmele cu Mircea Diaconu; “Desculţ în parc”-american; “Si caii se împuşcã, nu-i aşa?”-tot american, cãci, dincolo de propagandişti, americanii ãştia au şi o grãmadã de minţi luminoase.
-Poate luminate!
-Am zis luminoase! Luminat sunt eu, cã mã bate lumina venitã de la alţii, dar ãia sunt luminoşi ei. Pricepi?
-Fie ca tine, dar am impresia cã unele dintre ele erau cam comedii, nu?
-Corect!
-Pãi, ce te copleşea la o comedie?
-Mai întâi trebuia sã le vezi, cã altminteri degeaba îţi explic eu. Puritatea, nevinovãţia, minunatele încurcãturi ce apar în urma celor mai bune intenţii, sau impresionanta autenticitate a interpretãrii. Formidabila capacitate de a trãi dureros în spatele unui zâmbet! Ti se pare cã astea se gãsesc pe toate drumurile? Uitã-te la ceea ce se scãlâmbãie unii şi zic cã ar face comedie! A, bine cã m-ai provocat cã era sã scap din vedere unul dintre cele mai minunate filme pe care le-am vãzut vreodatã, în care joacã un actor cãruia îi place sã se scãlâmbãie ca dracu şi pe care eu, în afara acestui film, nu dau nici doi bani. Este vorba despre “The Truman Show” cu Jim Carrey. Este un film care, dupã pãrerea mea, dacã decernarea premiilor în cinematografie n-ar fi o chestiune politico-propagandisticã, ar fi meritat o cãruţã de premii începând cu premiul pentru originalitatea ideii, continuând cu premiile pentru dureroasele întrebãri pe care acest film le ridicã aproape în fiecare secvenţã şi cu premiul pentru cea mai suavã secvenţã muzicalã dintr-un film.
-Recunosc cã nu te pot întreba nimic întrucât n-am vãzut filmul.
-Ai progresat. In clipa în care nu poţi sã zici nimic despre un film pe care nu l-ai vãzut înseamnã cã ai început sã înţelegi câte ceva din viaţã.
-!!!???!!!
-Iţi explic data viitoare când ne-om mai vedea. Dacã ne-om mai vedea. Acuma sã-ţi zic şi eu „La mulţi ani!“, chiar dacã este la sfârşitul dialogului, cãci este, totuşi, începutul anului.
-La mulţi ani şi ţie! Cum ai vrea sã fie anii ce vin?
-….Altfel!
