-Mai rabzi un dialog? Dar tot sincer.
-Rabd, dar fii atent cã am scociul pregãtit, scaunul pregãtit, cãştile sunt la îndemânã!
-Nu, cã nu te mai întreb nimic de muzicã. Nu vreau sã te apuce iar copleşeala!
-!!!
-In afarã de ascultat muzicã, mai faci ceva?
-Adicã, tu-ţi imaginezi cã eu nu mãnânc, nu dorm, nu bla, bla, bla?!
-Ei, haide, nu mã lua chiar aşa! Despre astea nu era nevoie sã te-ntreb atâta vreme cât vãd cã eşti viu.
-Atunci, la ce vrei sã mã refer?
-Dacã mai faci şi altceva decât sã asculţi muzicã. Lucrezi pe undeva, scrii ceva, citeşti, te uiţi la filme, chestii d-astea.
-De lucrat aş lucra, dar ce ştiu eu sã fac nu intereseazã pe nimeni, iar celor pe care i-ar putea interesa ce ştiu eu nu le priesc eu.
-De ce?
-Cred ca din motive de “clonţ”. Sau de “afiliere”, eu fiind un tip absolut neafiliabil de la naturã. Sau, poate, ceea ce ştiu eu nu este chiar ceea ce le trebuie. Sau, poate, nivelul cunoştinţelor mele este depãşit. Nu ştiu exact. Oricum, eu mi-am luat autorizaţie din aia care-mi permite sã lucrez, sã primesc bani, sã tai facturi şi sã plãtesc impozite la stat. Deocamdatã, doar plãtesc impozite!
-Plãteşti impozite deşi nu lucrezi şi, deci, nu primeşti bani?!?
-Da, pentru cã ãştia te taxeazã la ceea ce crezi cã vei câştiga, mai întâi. Deci, întâi plãteşti impozitul pe cât crezi cã vei câştiga, iar apoi se regularizeazã. Mie mi-au luat un impozit acum un an şi nu mi l-au înapoiat nici acuma, deşi n-am realizat nici un venit în perioada impozitatã. Dar mie mi-au luat taxe suplimentare pentru fiecare zi în care am întârziat sã plãtesc acel impozit. Cu certitudine nu-mi vor înapoia şi acele taxe.
-Hai sã schimbãm subiectul, cã nici eu nu mã prea pricep la chestii d-astea. Ia zi-mi ce mai citeşti.
-Dacã te referi la lecturi din alea, de pe vremuri, când luam o carte în mânã şi nu o lãsam pânã nu o terminam, de pierdeam şi nopţile scufundat în ea, aş putea zice cã nu mai citesc nimic.
-???!!!!???
-Pãi da, cã deşi am timp “cãcãlãu”, cum ziceam într-un eseu, nu mai am rãbdare. Nu mai pot sã urmãresc un fir narativ de la cap la coadã. Fie îmi dau seama cam ce poate urma şi nu mã mai pasioneazã, fie nu sunt de acord cu ce scrie ãla acolo şi o arunc cât colo, de parcã eu aş fi fost proiectat sã mã cert pânã şi cu scriitorii care au murit acum 50 sau 100 de ani, fie îmi vine vreo idee de la vreun cuvânt de acolo şi sar în alt plan unde mã apuc eu sã elaborez alte idei. Aş zice cã, de fapt, eu sar prin lecturi, nu le urmãresc. E ca şi când aş merge pe stradã, singur, şi trec printre ele. La unele mã uit mai atent, altele mi se par cunoscute, dar nu mai merg cu niciuna la braţ sau înlãnţuiţi.
-Ai avut scriitori preferaţi? Nici pe ãia nu-i mai poţi urmãri?
-Am avut, ca tot omul. Genul meu preferat a fost SF-ul. Dar SF-ul ãla mai ciudat, nu ãla american în care erau transpuse “mâine” întâmplãri “de ieri”. Mi-au plãcut Arthur Clarke, Asimov, ca sã citez nume ultracunoscute şi ultravehiculate, pe bunã dreptate, dar mi-au plãcut şi mulţi alţi autori mai puţin celebri. Uite, nici nu ştiu cum îl cheamã pe cel care a scris “Paşaport de trecere”, o cãrticicã ce mi-a plãcut foarte mult. Desigur, şi lumea descrisã de el putea proveni din lumea de azi, dar cândva mai încolo, nu chiar aşa repede. In schimb, Robert Heinlein, de exemplu, a descris în urmã cu 50 de ani exact soldatul american de azi din Irak. Interesant, dar nu fascinant, aşa cum au scris ceilalţi.
-Dar de la noi?
-Stai, cã n-am terminat! Sunt mulţi strãini celebri care m-au impresionat prin scrierile lor din domeniul SF. Cu toate astea, scrierea de cãpãtâi, care m-a copleşit total, la fel ca muzica, aparţine unui autor al cãrui nume nu l-am reţinut. Povestea se numeşte “FLORI PENTRU ALGERNON”, şi te rog sã o scrii cu majuscule. Am citit-o prima datã în “Almanahul Anticipaţia”, care apãrea pe vremea “cruntei dictaturi”. Te rog sã pui între ghilimele crunta dictaturã, pentru cã, din anumite puncte de vedere, şi te rog sã reţii cã numai din anumite puncte de vedere, pentru mine cel puţin, a fost net superioarã cruntei libertãţi. Sã revenim la SF. Am citit “FLORI PENTRU ALGERNON” în acel almanah. L-am copiat la Xerox şi îl pãstram aşa în casã. O fiinţã sensibilã m-a auzit, probabil am şi convins-o de frumuseţea neasemuitã a acelei poveşti, iar când a apãrut în volum separat a cumpãrat-o şi mi-a fãcut-o cadou. Cu mâna pe inimã mãrturisesc cã nu mai ştiu cine mi-a fãcut aceastã formidabilã surprizã. Asta nu mã împiedicã sã-i mulţumesc şi acum, pe aceastã cale. Revenind la Algernon, cu care am avut îndrãzneala de a mã compara într-una din poveştile mele mãrunte, cred cã acel autor are o imaginaţie nelimitatã, dar mai cred cã peste acea imaginaţie s-au suprapus experienţe de viaţã cel puţin interesante. Si mai cred cã acel om şi-a simţit sufletul durându-l. Nu poţi scrie aşa ceva fãrã sã te fi durut sufletul!
-Acum putem reveni la întrebarea mea?! De la noi, cine şi ce ţi-a pãcut?
-Pãi, tot SF, într-un fel.
-Cum adicã, “tot SF într-un fel”?!?
-Pãi, mie mi-a plãcut într-un mod pe care l-aş putea defini ca ciudat, Radu Tudoran. Cãci, lumea lui este o lume fascinantã. Poate ai sã mã întrebi ce e ştiinţific în scrierile lui, ca sã-l consider SF. Nu ştiu ce este, sau dacã este ceva, ştiinţific, dar cu certitudine lumea lui este fascinantã. Iar ceea ce este fascinant cred cã este, într-un fel, o combinaţie secretã de ştiinţific şi fantastic.
-Ce ţi s-a pãrut atât de fascinant la Radu Tudoran?
-Nu mã face sã te leg de scaun! Nu-ţi mai pun cãştile cu muzicã, dar te oblig sã citeşti Radu Tudoran, ca sã vezi!
-Mã omori! Ce-i cu reacţia asta? Doar nu te-o fi copleşit şi Radu Tudoran cum te copleşeşte muzica!?
-Ba da. Nu existã carte de-a lui în care sã nu aparã pasaje la lecturarea cãrora mie mi se pune un nod în gât. Mã rãvãşeşte lumea creatã de el. Am avut şansa sã-mi cadã primul Radu Tudoran în mânã pe la 13-14 ani. Era “Ultima poveste”. Varianta necenzuratã, în care Cazimir, cantonierul, fura benzinã pentru automobilul pe care-l fãcuse cu mâna lui, pentru Culai, Tricã, Uţã, Petruş, dintr-o motocicletã tot furatã. In varianta revizuitã, Cazimir şi bãieţii efectuau un serviciu pentru care primeau, drept rãsplatã, benzinã de la şoferii de la care, în prima ediţie, o furau! Am urât aceastã ediţie mincinoasã! O sã-mi spui cã era firesc sã mã captiveze, având în vedere cã personajele din roman erau de vârste similare cu a mea. Poate, numai cã de atunci şi pânã acuma am mai citit-o de vreo cinci ori în intervalul de timp în care s-a mai scurs o jumãtate de veac peste mine. Nimic din ceea ce trãiam la 14 ani, citind-o, nu a dispãrut. La fel s-antâmplat cu “Toate pânzele sus”. Am toate romanele lui şi nici unul n-a scãpat necitit de mai multe ori. Nu ştiu dacã ai sesizat o caracteristicã a scrierilor lui Radu Tudoran. Creioneazã câte un personaj simpatic, chiar fascinant, de care te lipeşte sufleteşte, iar apoi îl scoate din carte dramatic, provocându-ţi o durere. Nici nu ai cum sã mai uiţi acele personaje şi acele întâmplãri. Cum sã uiţi acea fatã din “Victoria neînaripatã” care a murit ciocnindu-se de un copac în timp ce schia trasã de cai şi se uita la iubitul ei care, la rându-i, o sorbea din priviri? Cum sã o uiţi pe minunata Marisa, din “Ieşirea la mare”, fiinţa dispusã sã se sacrifice pentru oricine (Nu este ãsta un personaj SF? Ai vãzut astfel de oameni în lumea realã?) care se afla pe vaporul care a lovit o minã şi a sãrit în aer? Cum sã uiţi “Privighetoarea de ziuã”?! Cum sã-l uiţi pe posesorul brevetului numãrul unu de zbor aerian? Din mine, personajele astea n-au vrut sã mai iasã niciodatã. Iar eu cred cã şi dacã ar fi vrut ele, n-ar fi putut întrucât sunt captive…în mine!
-Cam trist, parcã!
- Nu ştiu dacã e trist, dar cu siguranţã este fascinant, ciudat. Este altfel decât ce au scris alţii.
-Ai marota asta cu altfel!?
-Nu ştiu, poate, dar dacã o am, atunci o am pentru cã este în mine, nu pentru cã am ales-o sau pentru cã aşa aş fi decis.
-Altcineva? Cine-ţi mai place, sau cine-ţi mai plãcea pe vremea când citeai?
-Sorescu. Marin Sorescu.
-Asta de ce?
-E un fel de Radu Tudoran în poezie.
-!!!???!!!
-Si lumea lui este fascinantã. Poate mã fascineazã şi pentru cã am avut şansa sã-mi petrec o parte a copilãriei prin sate olteneşti. Pânã la Sorescu, nu am întâlnit pe nimeni care sã redea atât de bine, în cuvinte, ceea ce mie-mi rãmãsese desenat pe retinã din acea perioadã. Si el creazã personaje cu destine dramatice, ca şi Radu Tudoran. Si el îmi pune nodu-n gât când îl citesc.
-Dar din literatura universalã ne-SF nu ţi-a plãcut nimic?
-Ei, cum naiba! Dar cum sã mai ţin minte atâtea cãrţi? Mi-am amintit ceva. Când eram tânãr s-a-ntâmplat sã fiu de vreo douã-trei ori internat prin spitale. Si în drum spre spital, şi în drumul spre casã la ieşirea din spital, poposeam îndelung în librãrii. Cred cã am fost un tip norocos, cãci aşa cum îmi iese în cale muzica, tot aşa îmi ieşeau în cale şi cãrţile. Aşa l-am descoperit eu pe Herve Basine (cu franceza pe care o ştiu eu, ar fi de mirare sã fi pronunţat corect acest nume!) cu al lui “Strigãt de cucuvea”. Mult mai târziu a fost premiat şi apreciat pentru acea carte. Dar eu o descoperisem înaintea criticilor! Când l-am luat eu nu ştia nimeni nimic despre el, dar mie mi-a plãcut foarte mult. Tot aşa l-am “nimerit” pe Cinghiz Aitmatov, cu minunata lui “O zi mai lungã decât veacul”. Fascinanţi amândoi! Si Aitmatov a fost premiat ulterior. Uite, acuma aş fi îndreptãţit sã zic cã oamenii ãia au fost premiaţi pentru cã…i-am citit eu. Pãi, nu!?! Poate surprinzãtor, nu am fost atras în mod desosebit de cartea poliţistã sau de aventuri. Totuşi, cred cã şi în acest domeniu am fost norocos. Pentru cã, atunci când mi-a cãzut în mânã o astfel de carte, aia era o carte deosebitã. Aşa s-a-ntâmplat cu “Bruta” din seria “Enigma”. Nici nu-i mai ştiu autorul.
-Dar ceva mai clasic!?! Adicã, mai cunoscut multora, nu nume din astea de care ai auzit numai tu, chiar dacã or fi, cu adevãrat, valoroşi?
-Tii morţiş sã-ţi spun dacã am citit Coelho, sau ce urmãreşti? Da, am citit, dar dupã pãrerea mea el a scris o carte. Celelalte le-a scris doar pentru a-şi exploata financiar succesul. Nici nu-i ştiu titlul, dar aia a fost, cu adevãrat, meritorie. Era ceva cu o mânãstire şi cu o fatã şi cu un preot sau cãlugãr.
-Cam aspru!
-Poate, dar nu mi-am propus neapãrat sã fiu.
-Mai ai?
-Ce sã mai am? Lecturi care mi-au plãcut? Am trãit atâţia ani numai prin internate, ce era sã fac? Mai ales în tinereţea mea lecturile erau cele care ne ţineau. Dacã m-ai întoarce cu capu-n jos şi m-ai scutura, ar curge un tren de cãrţi. Apropo de asta cu capu-n jos, ai auzit vreodatã de romanul “De ce vãd invers”? Nici nu mai ştiu cine l-a scris. Acolo, personajul principal, când era ceva în neregulã cu partenerii sãi, mai ales atuncea când ãia minţeau, îi vedea cu capu-n jos, fapt pentru care sãrea imediat sã-i îndrepte. Numai cã, acei parteneri erau cu capu-n jos doar în mintea lui, iar în realitate el îi întorcea cu capu-n jos atunci când credea cã-i ajutã sã se-ndrepte. Mãrturisesc cã adeseori mi-am dorit sã mã fi manifestat şi eu ca acel personaj. Cred cã Petre Sãlcudeanu l-a scris. Da, sigur aşa este. Am povestit cuiva despre acest personaj, a sesizat cã-mi rãmãsese la suflet şi când a apãrut un prilej mi-a oferit cartea. Ii muţumesc şi acuma! Eu citisem acest roman într-o bibliotecã ostãşeascã. Tot acolo unde am citit şi “Fluturii albi mor spre sfârşitul verii” de Alexandru Struţeanu. Ai auzit de romanul ãsta şi de scriitorul ãsta?! Cartea asta meritã cititã fie şi numai pentru titlu. Stai cu ea aşa, în mânã, şi-i citeşti titlul. Meritã, crede-mã! Ce sã-ţi mai spun? Mi-au plãcut mulţi şi multe. Unele m-au durut, altele mi-au pus nodu-n gât, altele m-au fascinat. Cred cã am avut şi profesori buni, care m-au împins spre ceea ce aveam eu nevoie sã citesc.
-Si zici cã acuma nu mai poţi?
-Nu. Am mai încercat de câteva ori dar m-am oprit. Mã întorc mereu la cele ce le ştiu sau, dacã încep ceva nou mã opresc la ceea ce mi se potriveşte. Uite, acuma citesc “Rugãciuni cãtre tineri” de Monahul Neofit. Nu sunt rugãciuni pentru tineri, ci cãtre tineri. De ce o citesc? Pentru cã am deschis-o întâmplãtor la o paginã unde vorbeşte despre modã, iar acolo am gãsit idei care, parcã, erau ale mele. Este o carte pe care eu aş face-o manual obligatoriu în şcoli. Aa, uite cã era sã uit. De curând am citit “Jucãtorul cu mãrgele de sticlã”, sau, poate “Jocul cu mãrgele de sticlã”! Am primit-o cadou de la un tânãr zglobiu la minte dar cu care sunt mai mult în contradicţie decât în acord pe diverse teme. Ca sã fiu sincer, m-a surprins faptul cã mi-a oferit o carte cu un asemenea subiect, care, mai degrabã susţine opiniile mele decât pe ale lui! Poate, contradicţia noastrã o fi doar aparentã şi n-am eu puterea sã sesizez. Cartea este fascinantã! Am fost surprins sã constat cã mai am disponibilitatea de a recepta o lecturã ca fiind fascinantã. Bine-nţeles, şi personajul acestui roman minunat dispare într-o manierã radutudoran-escã, dacã-mi este permis sã inventez şi eu.
-Adicã?
-Aaaa, nu-mi cere sã-ţi povestesc o carte pentru cã sunt incapabil! Din cauza asta, mã apucã dracii, cum se zice, dacã-mi ceri sã-ţi povestesc o carte sau un film. Nu pot! Nu ştiu de ce. Poate pentru cã-mi este imposibil sã redau fiecare detaliu, ori detaliul este cel care creazã fascinaţia. Ce sã povestesc? Banalul? Subiectul, predicatul şi complementul? Inceputul şi sfârşitul? Frumuseţea şi fascinaţia nu provin din astea. Este ca şi când ai povesti viaţa unui om cam aşa: “Pãi, la data de…s-a nãscut, apoi a trãit, iar la data de…a murit”. Toţi suntem descrişi în aceastã formulare. Cu toate astea, noi toţi suntem, totuşi, diferiţi!
-Hai cã nu te mai întreb. Nu de alta, dar sunt tentat sã cred cã tu chiar ai fi în stare sã mã legi şi sã mã pui sã citesc, ca sã înţeleg ce vrei tu sã-mi spui.
-Sã n-ai dubii! Cãci nici nu existã o altã cale mai sigurã de a-ţi transmite ceea ce vreu sã spun. Sau, dacã existã, eu n-am ajuns încã la ea. Cine ştie, poate dupã ce mã voi retrage din aceastã lume voi gãsi eu calea de a mã face înţeles. Sau, poate, atunci vor reuşi ceilalţi sã mã-nţeleagã.
