Cuvânt înainte: Vinovat de publicarea acestui dialog pe blogul http://altfel.wordpress.com , acolo unde a apãrut prima datã, este Mihai Daniel. Aşa cã, pe el trebuie sã-l luaţi la întrebãri. Eu rãspund doar la întrebarea “de ce l-am scris?”. Chiar vreţi sã vã rãspund? Bine. “D-aia!”. Nu mã-ntrebaţi pe mine cine este Mihai Daniel! Eventual, spuneţi-mi şi mie, dacã aflaţi! Cã eu habar n-am. Sau, dacã vreţi, nu ştiu decât cã el este cel care m-a incitat prin unul din comentariile pe care l-a postat pe acel blog.
********
-Asculţi operã?
-Destul de rar. Mai ales când sunt foarte trist.
-De ce tocmai atunci? Ar trebui sã asculţi ceva vesel atunci, nu?
-Nu ştiu de ce. Nu pot asculta ceva vesel atunci. Nu se aşeazã pe starea mea.
-Dar de ce operã? Inţelegi ce se spune? Urmãreşti libretul?
-Fugi d-aicea! Nu-nţeleg nimic!
-Atunci? De ce asculţi, totuşi?
-Nu ştiu. Mã rãscoleşte. Poate cã asta am nevoie atunci când întreaga mea fiinţã suferã. Poate cã rãscolirea asta o ajutã sã se reaşeze.
-Si cam ce asculţi?
-Nu ştiu. Ce am prin casã. Preponderent Puccini. Preponderent Pavarotti. Ca sã-ţi rãspund în douã feluri!
-Dar ai operã în casã, deşi zici cã asculţi numai ocazional?
-Da, am.
-Pãi de ce ai luat-o?
-Când am luat-o, am luat-o fiindcã auzisem cã ar fi frumoasã. Apoi, auzisem de anumiţi compozitori, de anumiţi interpreţi şi mi s-a pãrut firesc sã gust şi eu, mãcar sã vãd cum este.
-Si care a fost prima impresie?
-Stii, când am bãut prima datã bere în viaţa mea, am bãut fiindcã aşa vãzusem cã fac oamenii mari. Atunci, am zis cã nu existã bãuturã mai rea. Acuma, mi se pare cã vara fãrã o bere, din când în când, nu este varã.
-Tu poţi rãspunde vreodatã direct la o întrebare?
-Nu ştiu. Iatã, ãsta nu e un rãspuns direct?!
-Sã ne-ntoarcem la operã. Mi-ai putea spune titlul unei arii sau al unei opere care îţi place?
-Da. Mai multe chiar.
-Spune!
-“Moartea Isoldei” din “Tristan şi Isolda” de Wagner, cântatã la pian.
-De ce îţi place?
-Nu ştiu. Am sentimentul cã mã tãvãleşte, tot încercând sã mã urce, mã scapã, iar încearcã, iar mã tãvãleşte, iar mã scapã, dar în final ajungem undeva sus, unde nu mai ţin minte cum m-a tãvãlit, nu mai ţin minte ce înseamnã durere fizicã, nu mai ţin minte nimic din ceea ce a fost. Si atunci, fiinţa mea se descarcã în tristeţea ei. Atunci mã eliberez de lacrimile care nu pot ieşi altfel. Atunci înţeleg cã existã, totuşi, frumos. Atunci înţeleg cã existã, totuşi, bun. Chiar dacã pânã acolo nu le vãzusem şi nu le simţisem.
-Iartã-mã, dar cum…te dai jos de acolo?
-Nu mã dau. Cineva are întotdeauna grijã sã mã dea jos.
-???!!!???
-Pãi, ori mã cheamã la masã, ori sunã telefonul, ori bagã vecina de deasupra aspiratorul. Dacã nu mã dã nimic “jos”, stau acolo ore în şir, ascultând-o de la început, fãrã sã mã satur.
-Care a fost ultima întâmplare legatã de operã pe care ţi-o aminteşti?
-Am vãzut la televizor un fel de concurs pentru amatori, din SUA. Acolo, s-a prezentat un bãiat care suferã de o boalã. Nu ştiu cum se numeşte, dar acea boalã îşi marcheazã purtãtorii prin nişte trãsãturi specifice. Nu cresc în înãlţime, mâinile par a fi mai scurte, ochii puţin bulbucaţi, vorba le este puţin afectatã. Ei bine, omuleţul acela s-a apucat sã cânte nici mai mult, nici mai puţin decât NESSUN DORMA. Intreaga salã şi juriul erau vizibil uimiţi de îndrãzneala lui. In acelaşi timp, îl urmãreau cu mare atenţie. Iţi dai seama, ar fi fost o impietate sã falseze la piesa asta. Probabil, finalul îţi este cunoscut, cu acel “Vincero”, care se duce sus, spre cer, dar fãrã sã-l strãpungã, ci aşezându-i-se uşor, la picioare. Ei bine, la acel final ochii tuturor erau cãscaţi spre omuleţ şi urechile ciulite. Iar la sfârşit de tot nu le venea sã creadã ce a putut sã facã acel omuleţ cu handicap. Unii dintre membrii juriului lãcrimau vizibil. Pe lângã modul impecabil în care a interpretat piesa, la impresia formidabilã pe care a produs-o a contribuit şi contrastul dintre aspectul solistului, puţinãtatea fiinţei lui şi mãreţia interpretãrii, contrastul dintre îndoielile iniţiale ale auditoriului şi entuziamul final. Pe mine, secvenţa aia m-a copleşit.
-E ceva ce nu te copleşeşte pe tine?
-Nu ştiu. Depinde ce înţelegi prin a copleşi. Când am vorbit despre acea secvenţã eu aveam în vedere faptul cã m-a copleşit în sensul cã mi-a creat o stare pe care nu o pot descrie, pe care nu ştiu cum sã o repet în absenţa acelei muzici, care mi-a deschis robinetul lacrimilor fãrã sã mã doarã nimic fizic. In mine nu mai exista decât admiraţia pentru acea muzicã şi pentru acel omuleţ.
-Acum, când vorbim, ce se aude de dincolo?
-Am pus un cd cu Puccini. Ceea ce auzi chiar acum este “Un bel di vedremo” din “Cio Cio San”-aşa-mi place mie sã-i zic operei mai cunoscute sub numele de Madam Butterfly. Opreşte-te puţin, te rog, cã e pãcat sã nu asculţi. Lasã-l naibii de dialog! Stai sã guşti puţin, sã simţi şi tu cum e cu copleşitul ãla de care mã tot întrebi şi nu ţi-l pot explica.
***********
-Da, mi-a plãcut. Serios! Dar…nu m-am simţit copleşit, cum zici cã ţi se-ntâmplã ţie.
-La ce te gândeai când ascultai?
-La ce-mi spuneai tu.
-Pãi vezi, asta e! Când asculţi muzicã, nu te gândeşti la nimic. O laşi pe ea sã te ducã acolo unde vrea ea şi te duci cu ea. Altminteri, nu asculţi muzicã ci te afli şi tu p-acolo pe unde trece şi ea. Ca doi trecãtori pe sradã, care n-au treabã unul cu altul, nu ca doi iubiţi înlãnţuiţi. Cãci muzica, dacã n-o iubeşti, nu-ţi dãruieşte nimic. Si ţine minte ce-ţi spun acuma-sã nu care cumva sã mai faci aşa când îţi pun eu muzicã! Rişti sã te bat în cuie pe scaun, sã-ţi pun cãştile pe urechi şi sã dau muzica la maxim. Si te ţin aşa pânã-ţi citesc eu în priviri cã nu mai eşti cu mine, acolo, ci ai plecat cu ea.
-Mã, tu cred cã ai o doagã sãritã!
-Poate. O fi aia care la tine, nesãritã fiind, ţine blocatã calea muzicii.
-Auzi, serios acuma, tu ai avut vreodatã preocupãri muzicale? Altele decât sã cumperi maldãrul ãsta de discuri care te împresoarã.
-Tata, Dumnezeu sã-l odihneascã, ţi-ar fi rãspuns imediat cã da. Apoi ar fi adãugat cã…am cântat la fluierul…piciorului când mã trimitea el cu oile. Era rãspunsul lui standardizat. Evident, noi n-am avut niciodatã oi. In schimb, tata cânta la orice instrument care-i cãdea în mânã. Nu-l învãţase nimeni, niciodatã. Il lua în mânã şi cânta. Ii era drag sã cânte şi cu vocea, dar nu prea-l ajuta “naturelul”. Cred cã de aia m-a împins pe mine la muzicã. M-a împins la propriu, cã mie nu prea-mi ardea. M-a dat la vioarã, pentru cã el considera vioara regina instrumentelor muzicale. N-am sã-ţi povestesc acuma ce calvar este primul an de vioarã pentru un copil. Atât am fãcut, un an. Apoi am plecat pe alt drum. Nu pentru cã nu m-aş fi descurcat la vioarã. Dimpotrivã, am fost premiant, dar…Aşa a fost sã fie. Mai târziu am regretat cã am pãrãsit vioara. Acolo unde m-am dus erau alţii mai pricepuţi, care studiaserã vioara ani buni, şi n-am avut curaj sã mã manifest. Am prins, însã, prilejul când se recrutau pentru orchestra de mandoline şi m-am dus. Dacã ştii sã cânţi la vioarã, chiar dacã ai cântat numai un an, cântatul la mandolinã este floare la ureche. Si am cântat în orchestrele de mandoline ale şcolilor prin care am trecut. De atunci, însã, a trecut o jumãtate de secol, în care preocupãrile mele muzicale s-au redus la ascultatul muzicii. Mã rog, şi din când în când, la suflatul într-o muzicuţã de gurã, meteahnã luatã tot de la tata. Vioara nici nu mai ştiu sã o ţin în mânã. Iar cu vioara nu te joci. Este cea mai simandicoasã dintre toate instrumentele musicale. Dar şi dacã ştii sã te porţi cu ea…Când eşti cu ea te simţi ca nimeni altul! Ca sã n-o mai lungesc, este evident cã acum, când mã întrebi dacã am avut preocupãri musicale, “nu am avut preocupãri muzicale” ar fi un rãspuns corect. Am avut, însã, o mare foame de muzicã. Sãrmana mama era disperatã cã, atunci când trebuia sã-mi fac lecţiile, în camera mea urla muzica. Pãi dacã opream difuzorul, cã difuzor aveam pe atunci, eu nu mai eram capabil sã fac nimic! Nici mãcar lecţiile, cã nu mai înţelegeam ce citesc.
-Am sã-ţi spun ceva. Tot sincer, cum ziceai tu. Eu cred cã tu nu ai o doagã sãritã. Eu cred cã tu ai minimum douã sãrite! Ce crezi, am numãrat bine?
-N-aş zice, dar apreciz faptul cã te-ai strãduit sã numeri. Oricum, nu mã aşteptam la cine ştie ce performanţe matematice de la un om care nu a înţeles cum este sã te copleşeascã muzica. Dar, mai treci pe la mine! Poate înveţi. Am scaun, am pioneze, am cãşti, tu vãd cã ai urechi. Restul rezolvã Dumneai. Muzica! Bine cã nu m-ai întrebat “de ce Puccini?” sau “de ce Pavarotti?”, cã nu mai ştiam ce sã-ţi rãspund.
