Unii zic că n-ar exista, alţii zic că ar exista, iar şi mai alţii zic că şi-l face omul. Eu nu ştiu ce să zic. N-am control asupra chestiunii şi nu mă pot pronunţa. Asta nu mă-mpiedică să mă gândesc. Si privesc retroactiv în viaţa mea. Nu ştiu dacă mi-a lipit cineva destinu-n frunte, dar orice pas pe care l-am făcut în viaţă, dacă l-aş fi făcut altfel nu aş fi ajuns unde am ajuns. De ce am făcut eu paşii ăia aşa şi nu altfel? Că, doar, nu m-a obligat nimeni şi nimic şi nici nu mi-am făcut nici un calcul atunci când i-am făcut. Nici măcar n-am visat la ceva! Pur şi simplu aşa mi-a venit să-i fac. Nu există destin? N-o exista, dar atunci există în noi un drum, un tipar pe care-l urmăm, un “pattern”, ca să mă înţeleagă şi cei mai “trendy”, care nu au auzit de trădători ci numai de “defectori”, nu mai au aparate, scule, instrumente, ci au “divaisuri”. Dar unde ne-o fi fost implantat acest tipar? Cu siguranţă nu în creier, cu siguranţă nu în inimă. Sau, mai bine zis, nu numai în creier, nu numai în inimă. Eu cred că a fost “împrăştiat” în noi, în tot. Căci, în anumite momente ale vieţii, până şi oasele, prin felul în care ne dor, sau nu ne dor, ne orientează spre o direcţie sau alta, ne îndeamnă să facem un anumit pas sau altul. Desigur, destinul este după cum ni-l facem noi, dar cu siguranţă noi nu ni-l putem face oricum. De ce nu înţelegem mai devreme chestia asta? De ce ne frământăm, plângem, sau ne zbuciumăm pe parcursul vieţii atunci când ni se pare că lucrurile nu au ieşit cum am fi vrut? Păi, dacă am fi fost lipsiţi de toate momentele astea, am fi fost lipsiţi şi de zâmbetul care ne încearcă atunci când, la bătrâneţe, privim retroactiv şi ne dăm seama cât de naivi eram când ne zbuciumam. Si fără zâmbetul ăsta, la ce-ar mai fi bună bătrâneţea? Doar ca să nu ne plângem atunci când ne doare câte ceva, fiindcă ştim că durerea este semn că încă n-am murit?
