Era prin vara anului 1963 (brrrr! în secolul trecut?!). Aveam 17 ani (ce cutezanţă!). Venisem acasă în vacanţa de vară, de la liceul militar Dimitrie Cantemir din Breaza. Stăteam pe scările casei, când văd o zgaibă de fetiţă apropiindu-se. S-a uitat la mine lung, s-a învârtit în jurul meu, după care s-a răsucit pe un călcâi ş-un vârf, de parcă ea ar fi venit de la liceul militar, şi a plecat.
După ceva vreme apare mama şi mă întreabă de ce nu am vorbit cu Irinuca. Mă uit lung la ea, o întreb care Irinuca iar mama îmi spune povestea.
Irinuca era nepoata unei vecine. Nefiind copii de vârsta ei prin zonă, se cam plictisea şi venea toată ziua pe la mama. Mama îi tot povestea că are şi ea un băiat şi că, atunci când o să vină acasă în vacanţă, o să aibă cu cine să se joace. In ziua respectivă, mama s-a dus la vecină şi i-a spus Irinucăi că i-a venit băiatul, să se ducă să se joace cu el, că e afară.
După o vreme, Irinuca, fetiţa care se învârtise în jurul meu, s-a întors acasă bosumflată şi a întrebat-o pe mama: “Da ce, tanti, ăla e băiat? Ala e…om!”.
Si uite aşa am devenit eu, pentru prima dată în viaţă, om. Nu am cunoştinţă dacă, după aia, am mai devenit vreodată!
