Este cunoscutã pasiunea copiilor pentru a da porecle. Eu n-am avut o astfel de pasiune, însã n-am scãpat de pasiunea celorlalţi. Intr-o perioadã, în copilãrie, unii mã porecliserã “rusu”. Nu am ştiut niciodatã de ce. Nimeni din familia mea nu este rus. Nici mãcar nu ştie nimeni limba rusã, iar eu, acuma, chiar deplâng faptul cã nu o ştiu. Nu cred ca vreunul dintre copii care îmi ziceau mie “rusu” sã fi ştiut cã în familia mea se auzeau frecvent înjurãturi la adresa ruşilor. Erau generate de faptul cã un frate mai mare al tatãlui murise pe front la cotul Donului. Iar pentru ma’mare chestia asta era suficientã ca sã-i blesteme zilnic pe ruşi, fãrã sã-şi punã alte întrebãri.
Cam tot prin aceeaşi perioadã, unii îmi ziceau “coreeanu”. De atâţia amar de ani mã uit zilnic în oglindã şi n-am vãzut niciodatã, nimic care sã justifice aceastã poreclã. Mama obişnuia sã mã necãjeascã spunându-mi “pãi d-aia îţi zic copii coreeanu, fiindcã eşti coreean înfiat”. Pe vremea aia, în Coreea era rãzboi şi, într-adevãr, erau aduşi copii de acolo pentru a fi salvaţi. Cam cum se face şi în zilele noastre cu copiii din zonele de rãzboi. Si totuşi…Când aveam vreo 17 ani, la şcoala la care eram pe atunci, am primit o scrisoare din partea unei case de copii. Era pe numele meu, fãrã echivoc. Mi se cerea sã le trimit noile dimensiuni corporale, ca sã-mi facã haine pentru tabãra de varã în care urma sã mã trimitã pe timpul vacanţei şcolare. Cred cã n-am dormit vreo trei zile şi trei nopţi. Imi venea sã plâng. In capul meu, se auzeau întruna copiii care strigau la mine “Coreeanu, coreeanu!”.
Pânã la urmã, mi-am luat inima în dinţi, m-am dus la secretariatul şcolii şi le-am spus cã scrisoarea aia nu cred cã este pentru mine. Cineva de acolo m-a salvat. Mi-a spus cã mai existã un bãiat cu acelaşi nume, care provine, într-adevãr, de la o casã de copii orfani, numai cã ceea ce la mine era nume de familie, la el era nume de botez, iar numele meu de botez era nume de familie la el. Aşa se produsese încurcãtura. Am plecat de acolo sãrind într-un picior. Dupã câţiva metri m-am gândit la “celãlalt” şi n-am mai sãrit. Acuma îmi venea sã plâng de milã pentru el, nu mai plângeam pentru mine!
Dupã foarte mulţi ani, viaţa m-a aruncat în Japonia. Adicã, la o aruncãturã de bãţ de Coreea. Iar acolo am cunoscut destui coreeni cu care am întreţinut relaţii amicale. Le-am spus povestea poreclei mele, iar ei mi-au confirmat cã în anii copilãriei mele mulţi copii coreeni au fost salvaţi fiind trimişi, printre alte destinaţii, şi în România. Tot ei mi-au confirmat o impresie ce-mi fusese generatã de mai multe întâmplãri şi luãri de poziţie la care fusesem martor. Le-am spus cam aşa: “Domnilor, oficial, relaţia dintre ţara voastrã şi Japonia este minunatã. Totuşi, impresia mea este cã dacã ar pleca americanii de aici, a doua zi nu s-ar lua la bãtaie coreenii din nord cu cei din sud între ei, ci s-ar lua la bãtaie toţi coreenii cu japonezii. De ce am eu aceastã impresie?”. Chiar vrea cineva sã afle ce mi-au rãspuns? Pe bune? Bine. Mi-au rãspuns aşa: “Se vede cã şi tu eşti…coreean”. Nu vã mai spun ce plâns m-ar fi nãpãdit dacã aş mai fi avut 17 ani!
04.11.2008
