Am lucrat, “ante-revolucion”, câţiva ani la rând într-un colectiv de oameni destul de neomogen ca “educaţie”, adicã şi meseriaşi cu înaltã calificare-“artişti”, cum îmi plãcea mie sã le zic-, şi maiştri, şi economişti, şi tehnicieni proiectanţi, şi ingineri, ba chiar şi “ucenici”, introducându-i în aceastã categorie pe studenţii aflaţi în practicã. Am lucrat acolo într-o perioadã în care cerinţele erau foarte mari (oare când nu sunt mari cerinţele?) şi ne solicitau permanent, uneori chiar şi şi duminicile fiind “luate de la gura familiei”. Cãci sâmbetele, pe vremea aia, erau oricum lucrãtoare. N-am fost niciodatã un “blând”, cu atât mai puţin în acea perioadã în care, dacã n-am fi fost foarte “strânşi” şi foarte riguroşi n-am fi fãcut faţã multiplelor solicitãri. Acu, se ştie cã disciplina are multiple avantaje în planul realizãrilor, dar carã cu ‘mneaei şi o grãmadã de “deranjamente” în plan personal. Pe vremea aceea, gândul meu era mai puţin îndreptat spre ceea ce or gândi oamenii în sinea lor şi mai mult spre ceea ce reuşesc ei sã realizeze profesional, convins fiind eu cã mersul lor în viaţã este decisiv influenţat de ceea ce realizezã, iarã nu de ceea ce cred sau simt. Mã rog, chiar şi acuma mai cred aşa, dar, între timp, am mai adãugat câteva nuanţe. Contrar dorinţei mele mãrturisite, la un moment dat am fost nevoit sã pãrãsesc acel loc de muncã. Fusesem “promovat”, dupã pãrerea unora. Fusesem “înlãturat”, dupã ceea ce credeam eu la acel moment, “fiind cam incomod”. In ziua în care am fost anunţat, i-am adunat pe oameni şi le-am spus cã plec. Doar cã n-am plâns în hohote atunci, pe loc, de faţã cu ei. M-am dus şi am plâns singur, în biroul pe care tot ei mi-l amenajaserã.
Anii au trecut, viaţa a curs cum a curs, a venit şi “viva la revolucion!”, au mai trecut câţiva ani şi, dupã o vreme am avut şansa sã ajung pe la vechiul meu loc de muncã. Gândul meu era “Oare ce-ar fi fãcut oamenii ãia cu mine la revoluţie?”, ştiut fiind cã, în multe locuri, foştii conducãtori fuseserã alungaţi cu pietre. Am ajuns acolo, fãrã sã anunţ şi am avut o mare şi plãcutã surprizã. “Bãieţii”, când m-au vãzut, mi-au sãrit în braţe! Am pus ghilimele la “bãieţii” fiindcã expresia le conţine şi pe fete. Desigur, mi-au sãrit în braţe cei ce mã cunoşteau, pentru cã, între timp se produseserã mutaţii în personalul de acolo. Unii plecaserã, alţii se pensionaserã, iar câţiva, din pãcate, plecaserã din aceastã lume.
“Bun, bun!” veţi putea spune, “dar asta se întâmplã prin numeroase locuri şi cu nenumãraţi oameni, ce ar fi copleşitor, dupã cum ai pus titlul, în aceastã întâmplare?”. “Mai nimic”, le-aş rãspunde, numai cã de la acel moment, pe care vi l-am povestit, şi pânã astãzi, au mai trecut vreo 15 ani, adunându-se cam vreo 22 de când am lucrat eu acolo. Iar oamenii ãia continuã sã mã sune, sã-mi cearã pãrerea în diverse probleme de viaţã, sã-mi comunice bucuriile sau necazurile lor. Iar momentul care chiar m-a copleşit a fost când mi-au zis cã nu trec douã zile fãrã sã-şi aminteascã şi sã discute despre mine. Vi se pare banal?
Pe mine, mã copleşeşte!
