Personajul principal al acestei povestiri este real. Il cheama RAFAEL si se straduieste de vreo doi ani si ceva sa ne explice ceva frumos.
Ne plângem, sau o spunem râzând, depinde ce relaţie avem cu fiinţa respectivă, că este greu să te înţelegi cu cei mici. Mă refer la copii. La cei de câţiva anişori, care îşi bagă nasul peste tot, care boscorodesc în limbi numai de ei înţelese. Ne văităm că nu ascultă, că nu stau locului, că nu ştii ce vor, că nu înţeleg ce le spui, că nu înţelegi ce spun ei, dar de ce nu ne văităm ! Că se murdăresc, că se lovesc, ne văităm de tot şi de toate, uitând că ei există pentru că aşa am vrut noi.
Zilele astea am avut ocazia să petrec câteva ore în prezenţa unuia d-ăsta, mic. Că trebuia să fiu cu ochii în toate direcţiile în acelaşi timp, că nu ştii pe ce pune mâna, sau unde bagă degetul, sau ce ia în mână, ştiam. Stiam şi că atunci când va începe să vorbească va trebui să apelez la un dicţionar copilo-maturean (mă rog, nu a fost scris încă, dar cred că se impune aşa ceva) chiar dacă am acces la translatorul lui angajat permanent cu normă întreagă - am numit-o aici pe mama copilului - , dar faptul că ştiam nu m-a ferit să mă stâlcesc de râs ori de câte ori "vorbea" pe limba lui. Nu m-a surprins nici faptul că a trebuit să străbat în câteva minute toată casa, de la un cap la altul, de câteva ori, ceea ce eu nu prea reuşesc nici măcar pe parcursul unei săptămâni întregi, însoţindu-l pentru că "nu se ştie".
Am fost frapat, însă, la un moment dat, de ceva ce părea a fi o încercare a acelei fiinţe de a-mi spune ceva. Boscorodea, dădea din mâini, arăta cu degeţelele care i se îndreptau în toate direcţiile în acelaşi timp de nu ştiam încotro să mă uit, ţopăia, se lăsa pe vine. A continuat aşa minute bune. După un timp, a tăcut, a pus coatele pe masă şi şi-a sprijinit şi capul pe mâini. Părea trist şi resemnat. In clipa aia am avut impresia că a obosit şi că a renunţat să mai încerce să-i explice ceea ce vroia, acelei umbre înalte, cu barba albă, care nu înţelegea nimic din toată strădania lui.
M-am întrebat atunci cine este mai îndreptăţit să se vaite că "celălalt" nu înţelege ce i se spune. Noi, ăştia "mari", sau ei, ăia "mici".
Nu pot explica de ce, dar în ziua aceea am avut sentimentul că "ei". Sunt sigur că ei încearcă în acele momente să ne spună ceva frumos şi, deşi noi nu înţelegem, ei nu ne ceartă, nu ne trag de urechi, nu ţipă la noi. Doar renunţă, trişti că nu am putut noi să înţelegem ceea ce frumos încercau ei să ne spună.
Acesta este eroul principal al acestei povestiri. Il cheama Rafael si are 2 ani si 10 luni.
