Hâtru mare Dumnezeu! Tare îi mai place sã se joace cu noi. Unul din jocurile Lui preferate este sã ne lase sã credem cã mergem pe Pãmânt şi sã vadã cum reacţionãm atunci când constatãm cã, de fapt, noi cãlcãm pe timp. Cãci asta se întâmplã în realitate. Ceea ce noi credem cã ar fi globul pãmântesc este, de fapt, un conglomerat de planuri temporale. Adicã, acele meridiane şi paralele chiar existã iar pe ele mergem noi. Dar ele existã aşa cum am învãţat la şcoalã, ca nişte linii. Iar de o parte şi de alta a unei linii nu se aflã nimic. Noi, de fapt, mergem pe nişte linii, facem echilibristicã. Uneori, mai cãdem şi ajungem în alt timp. Mai ales noaptea ni se întâmplã asta, atunci când suntem mai obosiţi şi ne mai pierdem echilibrul. Mai mereu, însã, reuşim sã ne agãţãm de câte ceva şi sã revenim. Câteodatã, când cãdem mai mult, revenim mai greu. De aceea, dimineaţa suntem mai obosiţi. Alteori, ne speriem de ceea ce ni se întâmplã şi ţipãm. Dar nu numai noaptea ni se întâmplã sã cãdem de pe timpul nostru. Zic “timpul nostru” pentru cã fiecãruia dintre noi, Dumnezeu i-a dat propriile lui meridiane şi paralele temporale. Ni se întâmplã sã mai cãdem şi ziua, chiar dacã nu suntem obosiţi. Cãdem, ne agãţãm de câte ceva şi revenim. Sau ne agaţã altcineva şi ne readuce. Cel mai des cad bãtrânii. Unii dintre ei nici nu mai reuşesc sã se agaţe de nimic şi nu mai revin. Se duc acolo, spre ceea ce noi credeam cã ar fi centrul Pãmântului dar este, de fapt, centrul timpului. Acolo unde locuieşte şi Dumnezeu.
