L-am cunoscut bine în drumul de la gara Portăreşti-Calafat, unde a debarcat Regimentul 42, spre Bechet, de unde trebuia să trecem în Bulgaria, ca să pacificăm Balcanii. Era în anul 1913. Eu aveam gradul de caporal t.r. şi fusesem repartizat curier la statul major al regimentului. Aveam o bicicletă cazonă, dar dracu' putea călări pe ea, având cadrul din ţeavă de maşină, cauciucurile pline şi, culmea, o frânam cu pingeaua bocancului.
Nefiind obligat să merg cu furgoanele Statului Major, mărşăluiam pe lângă câte o companie unde aveam prietini, cu care îndrugam verzi şi uscate, să ne pară drumul mai scurt şi arşiţa înnăbuşitoare mai uşor de suportat.
Toată trupa era încălţată în bocanci noi, sistem Mandrea, tari şi uscaţi, de mai toţi soldaţii şchiopătau. Mergând aşa prin norul de pulbere, specific câmpiei, numai ce aud înaintea mea zumzet de cobză şi un glas piţigăiat de ţigan: “Of!Of!, Arde, arde, nuş'ce arde/Arde înaintea me/Padina şi Slatina/Şi m-aş duce la mândra/Da'mă duc nişte golani/Să sărut munţii Balcani!” Şi un chiuit răguşit:
- Aşa mă! Să trăieşti, copilu' tatii!
Grăbesc într-acolo şi ce văd? O companie dezordonată, un fel de pohod na Sibir, care avea în frunte, în loc de un comandant aprig călău, un căpitan ramolit, din cei uitaţi de Dumnezeu, cocoşat, congestionat la faţă, cu ochii blegidiţi şi cu nasul roşu, putred, care se clătina în şa, gata să cadă. Era călare pe o iapă roşie, care semăna mai degrabă a elefant, cu o crupă lată, cum numai la circ am văzut, şi cu gâtul lung întins înainte, ca al Rosinantei lui Don Quijote. Mergea aşa de agale că, cu toată osteneala ostaşilor, se întâmpla de dădeau cu nasul în coada mamutului numit cal. Adică, cum e turcu' şi pistolu'!
Căpitanul Ilie Roşianu ţinea înadins această mătăhală de plumb, ca să nu scoată sufletul soldaţilor, cum făceau alţi comandanţi zurlii. El îşi iubea soldaţii şi era adorat de ei.
În timpul repartizării recruţilor la companii, căpitanul pierdea zile întregi pe lângă comisie, ca să achiziţioneze pe cei mai buni lăutari. La compania lui "Nea Ilie” toţi subalternii erau candrii şi, fie în cazarmă, fie în marşuri, lăutarii, lângă armă sau pe raniţă, aveau nelipsit instrumentul respectiv.
Aşa l-am văzut, două luni în Bulgaria, aşa în pauza de carantină, la Rîureni, la înapoierea din plimbare.
Căpitanul Ilie Roşianu era fecior de boiernaşi din comuna Roşiile Vâlcei, unde proprietarii, toţi boieri încinşi cu tei, sau boieri nemâncaţi de ieri, aveau nişte fâşteici de moşie, lungi de câte 2-3 kilometri şi late de un stat de om. Când pe unul îl ajungea osteneala şi adormea pe moşie, dacă se culca de-a curmezişul, trebuia să-şi ţie genunchii la gură. Dacă-n somn se întindea, trebuia să treacă cu picioarele pe moşia boierului de mejdină. Dacă se-ntâmpla să-l găsească cumva vecinul, îl deştepta delicat şi-i atrăgea atenţia ca să nu mai întindă picioarele pe moşia lui.
Tot Ilie Roşianu ne povestea, la chefuri, cum plecau boierii de pe Cerna şi Olteţ la oraş, la procese sau alte afaceri. Se încârduiau câte cinci-şase, călări. Cei din mărgini aveau caii cei mai frumoşi şi şei împodobite, iar în piciorul din afară câte o cizmă. Cei din interior, călări pe gloabe şi desculţi, în şei de frânghii de tei. În schimb, cocoanele toate se îmbrăcau orăşeneşte, luxos, cu sălbi şi giuvaericale scumpe şi icosari lungi în urechi.
Din unul ca aceştia se trăgea şi căpitanul Ilie. Şi mai avea un frate, colonel în Râmnicu Vâlcea, care se căsătorise cu o fată bogată, frumoasă şi foarte cumsecade. Le dăruise Dumnezeu un singur copil, foarte inteligent, pe care, conform uzului, l-au dus la un liceu militar, gândind să moştenească galoanele şi poate şi năravurile tatălui; dar Tity a urmat dreptul, s-a făcut un bun avocat şi nici din năravuri n-a adoptat nimic.
Stabilit în Râmnicu Vâlcea, căpitanul Roşianu, de chefuri şi de lăutari nu s-a despărţit, dar şi treabă a făcut. După ce s-a cotorisit de fişteicile de moşii de la ţară, cu banii prinşi pe ele, cu frumoasa zestre de la soţie, a construit o mulţime de case de speculă şi una frumoasă pentru familia lui. Într-una, pe strada Tabaci – a mea – avea un fel de hotel popular şi un mare atelier mecanic. În strada Dorobanţi, o clădire capabilă să servească de internat pentru liceul Lahovary, unde erau cazaţi 100 de elevi.
Corect, prietenos şi mai ales bun cu toată lumea. La mesele date de el, mă ruga cu lacrămi în ochi să-i cânt: “Foae verde de trei linţi/Mărioară dintre munţi/Fost-ai drăguţă la mulţi...” Aşa cum cântam la poalele Balcanilor, în 1913, când prin faţa corturilor noastre treceau căruţele rechiziţionate ale bulgarilor, cu cadavrele holericilor, la gropile cu var.
Dar tot binele aduce un rău: nu prea bătrân, ros de boala din chefurile nesfârşite şi mai ales de tutun, într-o zi, cu o sută de lăutari şi muzica Regimentului 2 Vâlcea, l-am trecut podul la "Sf. Ion”, urmat până la groapă de tot oraşul...
(Din "Memoriile sublocotenentului Constantin C.Popian, 1882-1968", lucrare aranjata si prefatata de Dumitru ROMAN, aflata in curs de aparitie la Editura Militara)
