Intâmplarea m-a făcut martoră la două secvenţe care m-au ajutat, fără să ştiu, să înţeleg ceva din aceste fiinţe umanoide cărora le place să li se spună băieţi. Eventual, chiar băieţi de băieţi.
In prima secvenţă eram la o cofetărie. La o masă vecină, un el şi o ea. Sună un telefon care avea ca semnal sonor de apel larg răspânditul ciripit de păsărele. Răspunde el. După ce termină de vorbit, fără să-l întrebe nimeni nimic, găseşte de cuviinţă să fie şmecher spunând cu voce tare că “l-au sunat păsăricile”. Si a început să râdă grobian, de unul singur. Ei i s-a schimbat în mod evident fizionomia, dar a tăcut.
Secvenţa a doua s-a derulat după câteva luni bune. De data asta eram într-un restaurant. I-am zărit pe aceeaşi el şi ea, la vreo două mese distanţă. La un moment dat, se aude un “cucurigu!”, celebrul cântec al cocoşului, şi o văd pe ea deschizând mobilul şi vorbind. Cum termină de vorbit, el o şi întreabă cine a sunat-o. După 3 secunde de tăcere, ea îi răspunde şugubăţ: “Un…cocoş, nu ai auzit?”. Atât i-a trebuit! In secunda următoare s-a abătut asupra ei o ploaie de cuvinte care începeau cu “F”. In 10 secunde au fost aruncaţi nişte bani pe masă, s-au ridicat şi au plecat, ea mai mult târâtă. Am avut curiozitatea să mă uit să văd ce se întâmplă pe stradă. Aşa cum mă aşteptam, ea a încasat câteva « din mers ».
La ce mi-au folosit secvenţele astea ? Ca să înţeleg că aceşti băieţi de băieţi sunt nişte fiinţe paradoxale. Ei cred că lor li se cuvine absolut orice în relaţia cu noi, dar sunt, în acelaşi timp, convinşi că nouă, în relaţia cu ei nu ne este permis absolut nimic din ceea ce le este permis lor. Chestia asta m-a făcut să-i privesc mai îngăduitoare. Bieţii băieţi ! Dacă n-am fi noi să avem grijă de ei....
