Pe la una mie nouã sute şi ceva, participam la concursuri ale formaţiilor artistice şcolare, etapele intercomunale. Pe vremea aia exista aşa ceva. Poate existã şi azi, dar, între timp, am terminat pânã şi eu cele şapte clase, nu numai Bulã, şi nu mai sunt la curent. Din acele formaţii artistice şi din acele concursuri s-au ridicat oameni mari. Dacã-l amintesc numai pe TUDOR Gheorghe, menestrelul, cred cã nu e nevoie sã aduc şi alte dovezi! Cum ziceam, eram la un concurs. Mie îmi revenise rolul de a spune poezia “Mama” de George Coşbuc. O ştiam perfect. O spuneam mereu la serbãrile de sfârşit de an şcolar.
“Afarã-i vânt şi e-norat
Si noaptea e târzie,
Copilele ţi s-au culcat.
Tu, inimã pustie,
Stai tot la geam încet plângând.
“E dus. Si nu mai vine”
Si-adormi târziu, cu mine-n gând,
Ca sã visezi de mine”
Invariabil, când recitam acel “E dus. Si nu mai vine”mi se punea nodu-n gât. Mã opream, îmi înghiţeam lacrimile şi continuam, dar n-am ştiut niciodatã dacã recitarea mea adusese puncte echipei din care fãceam parte, sau dimpotrivã. In salã, printre spectatori, i se punea nodu-n gât mamei mele, dar, deşi era şi ea cu lacrimi pe obraji, ea îmi fãcea semne sã continui şi mã încuraja.
Acuma, dupã mai bine de o jumãtate de secol de atunci, încã stau şi mã întreb ce anume îmi provoca acea stare. Sã fi fost vreo premoniţie?! Pentru cã, între timp, eu am plecat de acasã şi m-am întors extrem de rar. Iar mama a ajuns într-un azil pentru bãtrâni. Din când în când o sun şi vorbesc cu ea. Nu-mi ies din minte câteva expresii pe care le foloseşte în mod sistematic, de parcã n-ar mai şti ce sã mai spunã. “Sã vã ajute Dumnezeu sã ajungeţi şi voi la vârsta mea!” este una. Celelalte sunt: “Nici nu ştii ce bine-mi pare cã mã suni!” şi “Tu când mai vii pe la mine?”. Apoi, convorbirea se terminã dar, înainte de a închide telefonul, mai apuc sã o aud pe mama spunând celorlalţi locatari ai azilului: “Era bãieţelul meu”. Bãieţelul meu!?! Fiinţa asta, care mai are puţin şi bate veacul, continuã sã fie, pentru ea, bãieţelul ei!?!
