Se zice că negocierea este o condiţie fără de care nu te poţi înţelege cu arabii. Că este baza existenţei lor. Am şi auzit despre situaţii în care un arab, în clipa în care i s-a dat preţul cerut de el, fără târguială, fără nici o încercare de a se obţine un preţ mai mic, pur şi simplu nu a mai vrut să vândă produsul respectiv. Cineva mi-a explicat filozofia lor. Ei cred că dacă le dai cât cer, asta înseamnă că ar fi făcut mai mult produsul respectiv, iar dacă li se oferă un preţ mai mic şi până la urmă se ajunge la o înţelegere cam la jumătatea drumului dintre cerererea lor şi oferta cumpărătorului, pentru ei asta înseamnă că au obţinut mai mult decât făcea. Din punctul meu de vedere, chestiunea este discutabilă. Eu, pur şi simplu nu pot negocia. Mă uit la produse, iar la cele care îmi plac, sau de care am nevoie, întreb şi cât costă. Dacă am cât se cere, le cumpăr, dar dacă nu am plec mai departe fără să încerc să obţin nici o reducere. In mintea mea, orice om cere atâta cât face. Adică, el ştie că acea marfă nu face mai mult, că atunci ar fi cerut mai mult, dar nici mai puţin, că ar fi cerut mai puţin. Aşa am gândit toată viaţa. Până de curând, când am fost nevoit să vând ceva. Am cerut preţul corect. O grămadă de “clienţi” îmi ofereau cele mai simpatice preţuri, mergând de la a-mi propune să reduc cu 10% preţul cerut, până la a mi se oferi numai 10% din cât ceream eu. E de prisos să mai povestesc ce le spuneam acelor ofertanţi. Si iată că într-o bună zi a apărut cineva care m-a întrebat cât cer pe obiectul respectiv, eu i-am spus, iar el a scos banii, fără nici o târguială, mi i-a dat, şi-a luat obiectul şi dus a fost. E cineva curios să afle ce gând mi-a răscolit atunci “inconştientul”? Puteam să cer mai mult! Asta mi-a trecut prin cap. Păi nu era mai bine să mă fi făcut eu…arab?!
