Marţi după amiază, înainte de Paşte. Plouă “cu bulbuci”, mai abitir decât în plină vară. Pe scara blocului aştept un taxi care nu va veni niciodată. Prin faţa mea, se fâţâie încolo şi încoace, prin ploaie, o fâţă de vreo 8-10 ani, udă fleaşcă. Nu aleargă, nu se fereşte, nu-şi pune nici măcar o pungă pe cap. Se duce-ncolo, se-ntoarce, iar se duce, iar se-ntoarce. Ar fi fost firesc să mă mir. Ceva, însă, nu mă lasă. O…amintire din copilărie.
Locuiam peste drum de şcoală. Niciodată nu trebuia să plec de acasă cu mai mult de 2 minute faţă de ora de începere a programului. Nici la întoarcere nu dura mai mult drumul, căci doar vreo 3-4 metri avea strada lăţime. Curtea şcolii era aproximativ paralelipipedică. Una din laturi, paralelă cu strada care despărţea casa noastră de curtea şcolii, avea cam 50 metri, iar latura cealaltă, perpendiculară pe stradă, cam 100. Erau două intrări. Una, chiar în faţa curţii mele, iar cealaltă cam în diagonală. Nu vă pot explica acum câtă nefericire îmi producea această poziţie faţă de şcoală. Pentru că eu nu puteam niciodată să povestesc nimic din ceea ce mi se întâmpla pe drumul până la şcoală, sau de la şcoală până acasă. Până şi cel mai bun prieten al meu, Fănel Olteanu, care locuia pe aceeaşi stradă cu mine, stătea puţin mai încolo de şcoală. Si el avea vreo 50 metri în plus de străbătut. De Mariana Năsturel, care stătea peste două străzi, nici nu mai vorbesc! Iar Viorel Soare, Ana Stroe şi Năstase Tudor, care stăteau dincolo de calea ferată, erau adevăraţi eroi. Ei plecau cu noaptea în cap de acasă şi ajungeau târziu înapoi. Când eu intram în clasă ei erau deja în mijlocul povestirii şi ceilalţi stăteau înghesuiţi în jurul lor şi-i ascultau. Eu…tăceam şi sufeream, imaginându-mi prin ce aventuri formidabile trec ei pe drumul dintre casă şi şcoală, deşi, dacă mi s-ar fi cerut, n-aş fi ştiut să descriu nici una din acele aventuri. Până într-o zi, în care ploua precum în această marţi. Revoltat la gândul că ceilalţi vor merge prin ploaie până acasă, unde vor ajunge uzi fleaşcă, în timp ce pe mine nici n-ar fi apucat să cadă doi stropi în timp ce traversam strada în fugă, am plecat de la şcoală pe ieşirea cealaltă, ocolind, practic, toată curtea şcolii, pe din-afară. Vă daţi seama? Aveam de străbătut vreo 250 de metri în plus, prin ploaia torenţială! Si asta nu era totul, căci din cinci în cinci paşi mă opream şi schimbam ghiozdanul dintr-o mână într-alta, că…aşa e pe ploaie, nu-l poţi schimba din mers! Bine-nţeles că mama nu înţelegea cum de am ajuns ud în halul ăla. Nici nu cred că i-am spus ce am făcut, dar îmi amintesc şi acum ce fericit eram în interiorul meu. O fericire care a estompat până şi amintirea răcelii care a urmat şi a injecţiilor pe care le-am suportat.
Ei, cum m-aş fi putut eu mira în marţea asta de fâţa aceea care defila prin ploaie?
P.S. Deabia acum, când am terminat de depănat această amintire, am înţeles când a-nceput relaţia mea specială cu ploaia, despre care am povestit pe larg în “Cântând, prin ploaie….”. Să te ferească Dumnezeu de iubirea ploii, că asta se ţine după tine toată viaţa!
