Nu ştiu dacă voi trăi atât de mult ca să pot aşterne cu peniţa întâmplările bizaro-distractive pe care le-a generat, producând hazul martorilor. Am lucrat un timp cu el în unitatea de dragoare de bază. După ce ne-am căsătorit , amiciţia noastră ne-a transformat în prieteni de familie. Am fost colegi la academie la un an diferenţă, băieţii noştri colegi de clasă la şcoala generală din urbe, ulterior, noi din nou camarazi în aceeaşi unitate. Fii noştri ne reprezentau cu cinste, întărind concluziile cunoscuţilor că neapărat noi, şi nicidecum alţii, le suntem genitori. Un exemplu: prin clasa a III-a, la sfârşit de martie, cu epoleţi de căpitan pe umăr şi trese pe mânecă, aplicate pe uniforma şcolară, a lui Răzvan din camgarn ofiţeresc nou, încinşi cu centurile noastre de ceremonie de care atârnau stiletele de marinar, au plecat sobri pe plaja pustie. S-au dezbrăcat tacticos, au tras o baie-n mare şi dârdâind s-au îmbrăcat.
După Academie, Costel a fost repartizat şef de stat major la cea mai a dracului unitate de nave a Diviziei de Mare, coşmarul oricărui ofiţer de marină - divizionul de nave auxiliare. Cinci nave aşa zise mari şi peste 20 de felurite caţarole ( nave bază, şalupe, bacuri, tancuri, atelier plutitor, pontoane, drăgi), grup scafandri, staţie ţinte şi poliedre, etc., 154 de motoare principale şi auxiliare, zeci de guri de foc, alte zeci de staţii radio şi de radiolocaţie. Toate acestea trebuiau să funcţioneze că doar umblai cu ele pe mare , nu la gagici.
Când, la terminarea Academiei, am luat în primire funcţia de comandant al acestui amalgam, la primirea defilării, văzându-i câţi sunt, mi-am zis că dacă reuşesc să-i îmbrac, să-i încalţ, să-i hrănesc şi să nu se înece vreunul pe mare, va fi ceva de capul meu.
La venirea lui Costel, după masa festivă, ne-am retras în cabina mea la cafea şi un “ digestiv”.
Am stabilit cu Costel să se ocupe el de hârţoage, eu cu craca pe dană şi nave. Si-a ales 2 din cele 6 nave comandate de ofiţeri, cu care să iasă pe mare în lipsa comandanţilor de la bord (cazuri frecvente).
După ce ne-am “încălzit” bine cu “digestivul”, Costel mi-a impus un lucru de “mare esenţă”: nicicând să nu sper că voi fi căpitanul echipei de volei a ofiţerilor unităţii, deoarece el este mult mai bun ca mine în domeniu. Am achiesat pe loc, promiţându-i că, dacă echipa lui o va încasa vreodata de la cea a maiştrilor (care erau mult mai numeroşi decât ofiţerii, deci aveau o bază de selecţie mai bună) îl voi lua pe mare ca scafandru, să căutăm una din ancorele pierdute de mine cu câţiva ani în urmă, pe când comandam un dragor de bază.
Costel s-a înşurubat repede, deoarece isteţ cum îl ştim şi plecat din aceeaşi unitate la Academie, ştia multe, era preţuit dar şi temut în acelaşi timp, datorită stilului său zeflemist.
După câteva zile, venind de pe mare, la uşa cabinei mă aştepta cu lacrimi în ochi un soldat, popotar la careul ofiţerilor de la nava bază, băiat cuminte şi curat. Mă ruga să-l mut la altă navă, deoarece nu înţelege limbile străine în care i se adresează şeful de stat major. Ex.”ballantine’s, vtaroi bludo!!”. Făcându-mă în următoarele zile translatorul lui, Costel a renunţat de a mai fi poliglot.
La scurtă vreme, la masa de prânz, la careul navei bază, în timp ce savuram ciorba de vită şi meditam cam cât oţet să torn pe “ciolanul comandantului”, Costel mă întreabă dacă nu am remarcat nimic. M-am uitat atent. N-am văzut nici o schimbare, aşa că mi-a arătat el , furnizând şi explicaţii:
- noi doi, Dane , avem şerveţele roşii, conform atlasului de semne convenţionale, reprezentând forţele proprii sau amice;
- politrucii (secretarul de partid, propagandistul şi UTC-istul) - galbene, după explicaţia lui Costel, pentru a nu lăsa pe ele urme de la rahatul mâncat în şedinţe;
- specialiştii statului major - albastre. Justificarea era că, tot conform atlasului menţionat, sunt inamicii noştri, proşti bâtă, care ne mai şi sapă pentru a ne lua locul.
Locotenentul major CI-ist, mai vârstnic ca noi, provenit din plutonier şi curios de profesie, a riscat să întrebe de ce el nu are şerveţel şi cam ce culoare i s-ar potrivi. Curiozitatea i-a fost satisfacută pe loc de Costel: “ bă …., tu nu eşti marinar, ai rămas un ţăran şi un bou de plutonier, îngăduit fără nici un merit la masa noastră. La mă-ta te ştergeai la plisc cu mâna. Dacă simţi nevoie neapărat, îţi voi furniza hârtia mea matinală , poroasă, folosită numai pe o parte, versoul rămânându-ţi ţie.”
Degeaba bancurile mele porcoase pentru a drege situaţia. De ele zâmbeam numai eu stânjenit, iar Costel se prăpădea de râs.
Ciolanul comandantului n-a mai beneficiat de conţinutul flacoanelor din oliviera, masa s-a terminat în linişte, felul doi abia a fost atins, desertul a fost halit cu mare poftă numai de Costel, care a fluturat victorios şerveţelele noastre roşii , câte unul în fiecare mână, prin nasul comesenilor şi, amintindu-şi că e poliglot, a urlat la ei: “Domoi na rabote, Dureni!!” Apoi “Ballantine’s dve stacan vino crasnai dlia menia i camandir!!”
Efectele s-au văzut mai târziu. Câţiva comeseni au terminat Academia obţinând dreptul de a-şi şterge pliscul cu şerveţele roşii.
Pe CI-st l-am întâlnit după câţiva ani la o unitate de uscat din Brăila. Era căpitan. Mi-a mărturisit că, deşi Costel şi cu mine n-am pierdut nici o ocazie ca să-l facem de cacao, ne iubeşte ca pe nişte fraţi, în comparaţie cu colaboratorii lui îmbrăcaţi în kaki.
***
Costel înlocuia comandantul unui remorcher, funcţie pe care o deţinu-se şi el înainte de Academie. Marea baltă. Vară. La ancoră. Costel, pe comandă, juca şah cu secundul navei. Indiferent de numele acestuia, la venirea în unitate, Costel îl boteza Joe. Ei bine, Costel a acordat pseudonime şi altora: naşul, Baby Kapok, etc. La Joe, însă, atât de bine a prins, încât, de la ofiţer la soldat toţi îi ziceau astfel, ofiţerii de la divizie tot aşa, ca să nu mai vorbesc de rude, chiar şi genitorii, nevasta şi proprii copii. Odată, luat de val, l-am trecut cu mâna mea pe statul de plată cu recompense băneşti, Joe …. Furierul care bătea la maşina de scris nu s-a prins, iar la aducerea banilor în unitate, Costel a susţinut că suma i se cuvine lui în calitate de naş.
Ei bine, Joe i-o trăgea lui Costel la şah, luându-i mat după mat. Costel turba, înjurându-şi partenerul, umilindu-l verbal, ameninţându-l cu cele mai nenorocite promisiuni pentru viitorul lui profesional, apropiat şi îndepărtat.
Pe Joe îl durea în pix. La câteva zile după venirea mea în unitate, asistase la corecţia aplicată de subsemnatul, cu pumni şi picioare, unui locotenent care, în loc să îndeplinească ordinul meu, catadicsise să se îmbete. De asta îi era frică lui Joe, nu de Costel, care nu era în stare să omoare un carcalac.
Situaţia era şi mai incordată pentru Costel, deoarece la desfiinţarea sa la sportul minţii, chibiţa secundul navei de salvare, aflat la bord pe post de ofiţer cu navigaţia, “de împrumut” ca şi Costel. Acest alt secund, un nebun la fel ca şi Costel, poreclit dr. Menghele încă din liceu, datorită inclinaţiilor sale spre medicină, avea să-mi devină după vreo 2 ani fin, în urma unirii destinului său cu cel al unei frumoase machidoance din Costanţa, pe care Menghele o cunoscuse în casa noastră. Năşire inspirată, întrucât după un an, machedoanca i-a dăruit lui Menghele 2 gemeni, care poartă prenumele meu şi al progeniturii mele.
Ei bine, la plutitoarea partidă de şah, Menghele, cu binoclul de gât, pantaloni scurţi şi banderola de ofiţer de cart, se hlizea neregulamentar, riscând chiar nişte aluzii, răutăcioase, la adresa şepcii de jokeu pe care şeful de stat major retrogradat temporar comandant de navă o purta pe scăfârlie, cu cozorocul la pupa.
Pentru a-şi restabili echilibrul sufletesc, Costel lingea mai des decât secunzii şpriţuri de vară reci, chibiţul făcându-şi riguros datoria de umplere a paharelor. Apa minerală terminandu-se pe la ora unu din noapte, chibiţul a plecat să o reîmprospăteze de la plutonierul de navă, mare turnător, hoţ şi jigodie, cu vârsta superioară lui Menghele.
Tablagiul trezit din somn, i-a explicat că ofiţerii şi-au consumat norma şi că numai largheţea lui plutonierească le mai dă o sticlă. Bine că era rece! Victorios, Menghele a apucat cu grijă sticla, mulţumind înţelegătorului dobitoc: “jegosule, mâine îţi beau sângele!!”
Plutonierul a avut ultimul cuvânt: ”sper să nu vă mai văd până la răsărit!!” Gestul lui Menghele de a da cu sticla-n cap majurului a fost urgent reprimat, din dragoste pentru gâtlejul însetat al lui Costel.
Peste o oră, lipsa apei minerale s-a repetat, ca dealtfel şi misiunea lui Menghele. Cu toate picioarele trase-n rezistenta usă a cabinei plutonierului şi drăgăstoasele promisiuni că va fi eviscerat chiar de el, mâncându-i inima crudă şi silindu-i părinţii să-i mănânce fuduliile, tot nepreparate termic, în faţa lui, cu murături de la bord şi mămăliga proprie, uşa majurului a rămas imobilă. Gălăgia produsă a trezit toţi oamenii de la bord. Nimeni nu a riscat, însă, a se ivi pe post de împăciuitor, cunoscând agresivitatea lui Menghele, precum şi deviza “cadrele hotărăşte totul”. Oricând puteau ajunge în subordinea lui Menghele care nici pe tatăl său, colonel de miliţie la Constanţa, nu l-ar fi aşteptat cu pâine şi sare, ci mai degrabă cu o manelă (nu manea) să-i dea în cap că nu l-a lăsat la Medicină.
Ajuns pe comandă, stacojiu la faţă de indignare, cu scutul pregătit a se apăra de săgeţile veninoase ale lui Costel, Menghele a constatat radicala schimbare a acestuia. Trecuse pe vin sec şi tocmai ce-i luase lui Joe un mat.
Pentru a-i mai tempera lui Costel buna dispoziţie, Menghele i-a “raportat” întâmplarea cu majurul, ceea ce pe Costel l-a scos din minţi preţ de 30 secunde, după care a ieşit pe pasarelă, s-a uitat pe cer şi pe mare şi a tras un rânjet mefistofelic. Piesele de şah au fost strânse, Costel şi-a pus protector mâinile pe umerii secunzilor şi le-a explicat acţiunea de pedepsire a obraznicului majur.
I-a legat zdravăn uşa cabinei cu sârmă, după care pe navă a răsunat: Alaaarmăăă!!!
După rapoartele că toţi sunt la post, prin curier a chemat cadrele pe comandă, pentru a regiza diabolicul său plan.
Prin staţia de dare a ordinelor, cu difuzoare în cabine, s-a auzit: “Aviaţie inamică la joasă înălţime din prova tribord 37 grade. Respingeţi atacul aviaţiei!! Vira ancora!! Incendiu de mari proporţii la culoar cabine. Grupa de vitalitate stingeţi incendiul!! Gaură de apă la compartimentul maşini in tribord. Astupaţi gaura de apă!!
Urgent, de la mecanici, pe culoarul cabinelor, a fost adusă o tavă cu apă şi motorină, în care s-a dat foc unor lavete îmbibate în carburant. In 30 de secunde, fumul a ajuns pe comandă, dar mai abitir în cabina plutonierului. Atingându-şi scopul, focul a fost stins în realitate, dar rapoartele care se auzeau la difuzoarele din cabine sunau că incendiul nu mai putea fi nici măcar localizat. Au urmat alte dialoguri: “Subofiţer sanitar, câţi răniţi avem? Răspuns : 2 şi unul intoxicat cu fum. Ii duc la infirmerie “. Intre timp, pompele de transfer combustibil şi apă îşi făceau din plin datoria bandând nava în tribord până pe la 10 grade.
In ăst timp, majurul urla bătând cu picioarele în uşă: “Ajutor! Nu mă lăsaţi ! Copilaşii mei!” etc.
A urmat raportul mecanicilor că nu pot astupa gaura de apă şi comanda: “Lăsaţi barca din tribord, puiul şi plutele la apă!! Abandonaţi nava!! Ofiţer secund ia documentele!! După salvarea tuturor, ne întâlnim la un cablu în prova navei”.
Bine-nţeles, acţiunile nu erau executate real.
Episodul s-a încheiat. Fumul de la cabine mai părăsise puţin locul producerii lui. Cu rânjet satisfăcut, Costel a desfăcut sârma care bloca uşa cabinei rigurosului major şi, deschizând-o intempestiv, a urlat la el: « Dă-mi boule o sticlă de apă că mi s-a uscat gâtul!! ».
Spriţurile reci au continuat pe comandă, fără şah. Joe construia planul de desfăşurare a exerciţiului cu rolul de salvare proaspăt efectuat, iar Costel cu Menghele se hlizeau satisfăcuţi.
Despre eveniment, nimeni nu a aflat multă vreme nimic. Chiar faţă de mine, Costel a fost mut. Majurul pilos s-a mutat la altă unitate.
După vreo 5 ani, la o misiune de căutare a submarinului sovietic, noaptea, la ancoră, trăgând la măsea cu Menghele din palinca mea şi mâncând caşcaval cu piper ale bordului, Menghele (finul) mi-a povestit despre episod.
După alţi ani, la Constanţa, fiind implicat în transportul detaşamentului Alba pe Ro-Ro spre Albania, Joe…, ajuns şeful biroului “Romtehnicii” în port, mi-a zis câte ceva legat de caz, după ce ne uitam chiorâş în fundul gol al unei sticle de Johnie Walker.
