O tânără entuziasmată la auzul faptului că am fost în Japonia m-a rugat să-i povestesc cât mai multe despre “Japonica şi japonici”. I-am mărturisit că nu am talentul necesar pentru a scrie o poveste închegată, dar i-am recomandat să urmărească ce mâzgălesc eu pe aici, căci cu siguranţă va afla şi câte ceva despre Japonica şi japonicii ei. Si, slavă Domnului, ei sunt prezenţi şi în “KITARO” şi în “CANTAND, PRIN PLOAIE…” şi în “ASA, SI?” şi cred că şi prin altele. Astăzi am să-i spun un banc acelei tinere. Un banc pe care l-am spus pe 4 continente şi care a produs hohote de râs peste tot. Mai puţin în…Japonica! Evident, o să-i spun şi de ce. Bancul :
« Reprezentanţii mai multor servicii speciale s-au întâlnit la un Congres pentru a discuta despre importanţa păstrării secretului. Au discutat, au dezbătut, iar în ultima zi au organizat o activitate protocolară în timpul căreia s-a mai şi mâncat, s-a mai şi băut. Incălziţi, participanţii au început să vorbească mai liber. Reprezentantul american le-a explicat că la ei problema secretului este foarte importantă şi a dat ca exemplu faptul că el lucra în acelaşi birou de 25 de ani cu cel mai bun prieten. Se cunoşteau din copilărie, se vizitau cu familiile, totuşi el nu ştia cu ce se ocupă prietenul lui, nici prietenul nu ştia cu ce se ocupă el şi nici nu încercau să afle. Apoi, francezul le-a spus ceva asemănător, doar că el lucra în acelaşi birou de 25 de ani chiar cu soţia lui, cu care, uneori, erau chiar şi noaptea în pat împreună. Cu toate acestea, nici unul nu ştia cu ce se ocupă celălalt şi nici nu încercau să afle. In final, după o încălzire pe măsură, a luat cuvântul şi românul. Acesta a mărturisit că el lucrează de 25 de ani singur în acelaşi birou, că nu ştie ce face dar nici nu încearcă să afle ».
De obicei, auditoriul, alcătuit preponderent din oameni de aceeaşi specialitate cu cei din banc, cădea pe sub mese. Excepţie făceau japonezii care rămâneau stană de piatră şi mă întrebau calm : « Adică ? Ce vrei să zici ?! ».
Multă vreme mi-a luat ca să le înţeleg reacţia! Stiţi care era substratul acelei reacţii? Ei aşa erau, precum românul din banc. Stiu, veţi fi tentaţi să râdeţi sau, măcar, să zâmbiţi, dar nu ştiu dacă este cazul! Pentru că ăsta este unul din secretele marilor reuşite japoneze. Nu-i interesează mai nimic, cu o singură excepţie-ceea ce au ei de făcut. La ceea ce au ei de făcut se apleacă şi se implică cu întreaga lor energie, mergând până în cele mai mici detalii. Nu întâmplător lucrul japonez este…lucru japonez. Toate companiile japoneze îşi sprijină succesul pe această caracteristică a oamenilor.
Ce se întâmplă între timp la noi ? Să vă înşir câteva reacţii ale noastre atunci când primim câte ceva de făcut ? Bine, iată:
-Da de ce ? Cine a zis să fac eu asta ?
-Băi, nu se mai satură criptocomuniştii ăştia, fir-ar ai dreacului !
-Păi de ce eu ? De ce nu-l pune pe Gogu ?!
-Lasă, băi, că nu e chiar aşa! Ce, ăia de la UE aşa fac?
-Bine şefu, da ce-mi iese la chestia asta ?
-Păi nu aşa trebuia, nu e bine!
-Băi, ăştia sunt tâmpiţi! Păi cum să faci aşa ceva în anul 2000?!
Să mai continui? N-are rost. Vă spun eu şi concluzia. Luaţi şi “cântăriţi” oricare român cu oricare japonez. Românul va fi categoric “mai greu”. Luaţi şi cântăriţi orice echipă de doi români şi orice echipă de doi japonezi. Tasul în care sunt românii se va ridica spre cer. De la trei în sus, nici n-are rost să-i mai « cântăriţi ». Vă uitaţi în orice statistică şi vedeţi unde este Japonia şi unde este România. De ce ? Pentru că în timp ce românul se tăvăleşte de râs la acel banc, japonezul te întreabă serios ce ai vrut să zici.
