Da, a fost a 40-a aniversare a promoţiei “vikingilor”. Am fost acolo, am trăit, iar câte ceva mai şi ţin minte. Probabil, puţin, căci ora-naintată a finalului şi “înverşunarea” cu care am încercat să “mă bag în priză” au lăsat urme. Aaaa, nuuuu! Cum v-aţi putut gândi la vârstă!?! Care vârstă!?! Păi ce, vikingii au vârstă!
Puţini. Asta este chestiunea pe care am remarcat-o din prima. Puţini! Cam o treime dintre noi nu au mai suportat viaţa în această lume şi au plecat. Eu îi suspectez că, de fapt, s-au dus mai înainte doar ca să ne pregătească şi nouă, celorlalţi, o primire cum se cuvine, acolo.
Alţi câţiva ar fi venit dar, sărmanii, fie nu se mai pot deplasa deloc, fie nu mai au curaj să iasă din casă neînsoţiţi. Câţiva mi-au scris şi mi-au spus că au plâns, neuitând să ne ureze distracţie plăcută şi “La mulţi ani!”. Nu pot povesti câte lacrimi mi-au provocat mie aceste mesaje. Gilică, dacă te prind, îţi strâng mâna-n menghină, ca pe vremuri!
Foarte puţini au jucat/dansat, deşi a fost muzică incitantă din belşug, graţie lui Mişu. Sărmanele neveste, unele au tot încercat să ne mişte, dar ţi-ai găsit! Noi, nimic! Trunchiuri! Si asta, încă dinainte de a ne face “trunchi”!
Am apucat să stau de vorbă cu câţiva dintre foştii mei colegi şi actuale “ştampile eterne pe sufletul meu”. E formidabil! Oamenii ăştia chiar ar fi meritat mai mult de la viaţă! Fiecare în parte. N-am să mă apuc acuma să vă spun povestea lui Costică “Tze”, nici lui “Shtrul”, deşi fiecare în parte ar merita cel puţin o poveste. Poate, cu timpul… Nici măcar p-a lui “Filă”, chiar dacă despre el am scăpat câte ceva printre “Insomniile” mele. Aş adăuga doar că am spus în gura mare, acolo, că Filă, în tinereţile noastre zbuciumate, era un vagabond nemernic. In momentul ăla, pe lângă faptul că el s-a făcut verde, ceilalţi au tăcut. Ceea ce, de altminteri, şi vroiam să se întâmple, pentru a putea continua adăugând “Era un vagabond nemernic, deoarece, în loc să meargă cu noi la cârciumă şi să se facă praştie, el…studia”. O să râdeţi, dar prima parte a intervenţiei mele a beneficiat de un auditoriu mai larg!
Nu puteam să nu reţin mândria fostului nostru comandant, care se laudă şi acuma cu faptul că ne-a avut sub comandă. Pe noi, care eram “spaima Coiciului”! Are un suflet bun şi a înţeles că, dincolo de aparenţe, în noi zăceau valori.
Nu pot trece peste discuţia pe care am avut-o cu “organizatorul principal”. Cel care, deşi era cel mai mic dintre noi în vârstă, a ajuns cel mai mare în ierarhia profesională. Ce vreţi, ăştia mai mici sunt întotdeauna mai obraznici şi nerăbdători şi nu-şi aşteaptă rândul! Sărmanul, era marcat de puţinătatea prezenţilor şi de “cuminţenia” lor, care erau “sub aşteptările” lui. I-am explicat cum stă treaba cu aşteptările, cu dezamăgirile şi cu bucuriile. Nu sunt convins că a acceptat ideea că dezamăgirea este o stare care ne aparţine şi pentru care nu sunt alţii de vină. Zic că “nu a acceptat”, pentru că nu cred că nu ar fi înţeles. Aştia tineri înţeleg repede!
Da, a fost şi “Baroane”. Da, a avut cravata tot dezlegată la gât. A şi vociferat, din când în când. Dar, dacă până şi “Baroane” se mişcă mai încet…!
Desigur, a fost şi “Mişu-muşchi”. Bine-nţeles, cu Lucica lui şi cu minunata-i Tereza. Dar, parcă, a fost mai puţin “mişcător” decât altă dată.
A venit şi “Sandu Frangulea”, marele handbalist din echipa… clasei. A venit, deşi avusese cu ceva vreme în urmă un accident vascular care, aproape, îl paralizase detot. Si acum se mişca încet. El, cel care era o adevărată “vijelie” când scăpa pe extremă la handbal. In ziua de azi, nu văd nici la echipa naţională de handbal extreme cum era “Sandu Frangulea” în echipa “vikingilor”!
A fost şi “Tedy Pandele”, omul care a fost toată viaţa confundat cu colegul lui de bancă, bietul Neculai Sofian, deşi nu semănau deloc între ei! Sărmanul, se vaită că i-au căzut dinţii. Din păcate, nu a venit şi la chermeză, să-i fi explicat eu ce bine este când îţi cad dinţii. Pentru că mie mi-au căzut… măselele. Iar când n-ai măsele, mesteci cu dinţii, ca iepurele. Hai să nu vă mai fierb şi să vă spun ce înseamnă asta:
1. Nu reuşeşti să mesteci tot şi înghiţi, cam 70%, nemestecat;
2. Habar n-ai ce gust are ceea ce înghiţi, căci papilele gustative sunt împrăştiate pe limbă în zona măselelor, adică acolo unde…
“Mişu din Deltă” a avut grijă să-mi ofere porţia de adrenalină. Incruntat şi cu un ton numai bun de băgat în sperieţi mi-a adus la cunoştinţă că vrea să-i fac un serviciu şi m-a întrebat dacă sunt dispus sau nu. Când a repetat şi a doua oară, eram pe punctul să rămân fără izmene pe mine, de teamă! Noroc tot cu “Mişu din Deltă” care şi-a devoalat “nevoia”. “Am nevoie de numărul tău de telefon” zise el zâmbind, în timp ce eu simţeam că mă topesc.
Organizatorul principal adjunct, adică Mişu, ne-a asigurat muzica şi a făcut tabelul cu telefoanele şi adresele. I-aş da notă mică, mai ales că a fost profesor, întrucât tabelul final are destule lacune. Aş menţiona, însă, o discuţie în care el susţinea că, toată viaţa lui, a urât să vorbească mult. Dacă nu l-aş fi cunoscut, poate l-aş fi suspectat de fariseism. Cunoscându-l, însă, depun mărturie că era sincer. Ironia vieţii lui vine din faptul că a ajuns…profesor, ceea ce presupunea să vorbească zile întregi, întruna!
Spre bucuria mea, n-a lipsit “Mirceone”. Cel ce mi-a fost coleg de bancă în primii ani de “vikingeriat” şi care, după mine, a stat în bancă alături de Gil, amfitrionul “locantei mele”. Mirceone, la care am văzut eu, pentru prima dată în viaţă, “cască muzicală băgată în ureche”. Eu, care veneam de la Podari unde aveam doar…difuzor! Cască pe care i-a confiscat-o…comandantul. Mirceone, care ştia nume de cântăreţi francezi, atunci când eu nu auzisem decât de Aida Moga. Mirceone, care îşi iubeşte foştii colegi chiar şi acuma, la 38 de ani după ce s-a despărţit de ei.
Desigur, după toate aparenţele cred că am fost şi eu acolo! Prin ce s-a materializat prezenţa mea, dincolo de cele 5 pahare de….şi cele 7 sticle de…şi cele 3 căni de…? Voi rememora momentele care m-au marcat şi pe care le mai ţin minte acum, la două zile după…:
1. Nu l-am recunoscut pe unul dintre colegi, fapt pentru care l-am întrebat cum îl cheamă, chestie care, în mod vizibil dar şi firesc, l-a deranjat. I-am cerut iertare încă de atunci, dar o mai fac o dată! Sincer să fiu, însă, pe mine nu mă mai deranjează atunci când nu sunt recunoscut, ci mă distrează. Căci n-am putut niciodată să mă ascund de cei ce se uită în ochi. Aia m-au “descoperit” întotdeauna!
2. Am “pretins” să fie transmisă o anumită melodie. Solicitarea mi-a fost admisă şi îndeplinită, chiar de două ori. De fiecare dată, însă, eu nu eram în încăperea în care se auzea muzica, fapt pentru care “am făcut scandal” că nu s-a transmis melodia pe care am solicitat-o!
3. Nevând altceva mai bun de făcut, probabil, câţiva colegi s-au apucat să vorbească despre…Rapid. Acuma, se ştie relaţia mea cu Rapidul. Să scoţi o singură virgulă despre Rapid, îseamnă atac cu armamentul nuclear asupra fiinţei mele. Si eu reacţionez. Aşa că, înainte de a afla eu dacă ziceau ceva de bine sau de rău despre Rapid, am băgat “deştele”-n gură şi am fluierat mai ceva ca la oi, pe vârful muntelui. In mod normal, ar fi trebuit ca propietarii localului unde se desfăşura “chermeza” să cheme pompierii sau aviaţia, având în vedere “acuitatea” intervenţiei mele. Ce credeţi, însă, că s-a întâmplat? Nimic! Aia au continuat să vorbească despre Rapid, sau despre ce or fi vorbit acolo, şi să râdă de parcă eu nici n-aş fi existat, necum să mai şi fluierat. Noroc cu amicul “George de Brăila” care mi-a arătat că ceea ce am făcut eu cu “deştele mari” se poate face şi cu “deştele mici”, şi chiar mai eficient. Merci, “George de Brăila”!
4. Deşi în tinereţile mele am cunoscut unele dintre soţiile colegilor mei, acuma nu le-am mai recunoscut. Ce vreţi, ochii mei s-au mai uzat, nu?! Din acest motiv, n-am salutat-o pe nici una, în afară de Jenica pe care n-aveam cum să mă prefac că nu o cunosc, că mi-aş fi dat foc la valiză!
Am un singur regret. Nu am putut să stau şi a doua zi. Ori, a doua zi, se mergea acolo unde am făcut noi ceea ce se numea “Practică marinărească”. Si urma să fie suiţi “băieţii” in barca de 10+1 cu rame şi să fie puşi să facă ceea ce făceau în urmă cu 42 de ani. Ar fi meritat, cu certitudine. Sper că nu s-au răsturnat şi că nu li s-a făcut rău. Sunt sigur că, dacă la cârmă a fost tot fostul nostru comandant, nu i-a iertat şi le-a dictat ritmul ca şi acum 42 de ani. Oare cine o fi avut curaj să fie rama numărul unu? Poate “Sandu Orospugiul”?
24.08.2008
P.S. Mulţumim conducerii SMFN şi Academiei Navale pentru că ne-a îngăduit, ne-a favorizat şi ne-a sprijinit prezenţa în spaţiile pe care le gestionează.
