ALTFEL . info

Spune lucrurilor pe nume, fara mânie si fara patima !

♫ Opreste / Reporneste muzica de fundal

Prima pagina

Frica “de pe timpuri”

„Nimic nu mai e ca pe vremuri” sau „Nimic nu mai e ca pe timpuri“! Asta era formula pe care o auzeam frecvent la ma’mare şi din care nu înţelegeam nimic “pe vremuri”. Mi-a fost readusã în memorie de “bombardamentul” cu artificii din zilele acestui sfârşit de an. Prin anii ’50, cu câţiva ani înainte de a deveni eu şcoler, într-o noapte am fost treziţi din somn, toţi ai casei, de nişte bubuituri asemãnãtoare acestor focuri de artificii. Numai cã, pe atunci eram la doar câţiva ani de când se terminase un rãzboi cumplit. Sţãteam toţi înghemuiţi în casã, cu lumina stinsã şi cu draperiile trase la geamuri, uitându-ne afarã “pe furiş”. Cerul era strãbãtut de fulgerele unor proiectoare puternice. Nu se trãgeau artificii! Erau focuri de artilerie antiaerianã reale. Deabia a doua zi s-a auzit cã ar fi intrat un avion inamic în spaţiul aerian. Nu ştiu dacã a fost doborât sau nu, dar ştiu cã am tras o spaimã pe cinste. Toţi se întrebau dacã o fi reînceput rãzboiul. Inima mea? Un purice nou nãscut (sau nou ouat, cã nu ştiu cum dracu s-or înmulţi ãstia), nu din ãla matur, cred cã ar fi pãrut uriaş în raport cu ea! Cu vreun an sau doi mai înainte, pe când eram şi mai mic, mai trãsesem una. Intr-una din seri, pe întuneric, o aud pe ma’mare, care ieşise sã aducã lemne pentru sobã, ţipând: „Hoţii!“. A aruncat lemnele din braţe şi a început sã alerge prin curte. Toţi ai casei au ieşit afarã, iar eu am rãmas singur în casã. Veniserã „hoţii“? Adicã, ce erau ãştia? Din ãia care omoarã oameni sau care furã copii? Si eu eram singur! Nu gãsesc cuvinte prin care sã pot reda frica ce a pus stãpânire pe mine. Dupã foarte mulţi ani, am înţeles cã nişte puşlamale încercaserã sã-i fure porumbeii lui tata din volierã. Cã, atunci, cam asta se fura. De unde era sã furi maşini, celulare, carduri de bancã, sau...PIN-uri! Se furau porumbei, se furau trotinete. Mã rog, când am mai crescut niţel şi am avut şi eu voie sã ies din curte, am descoperit cã se mai fura câte ceva. De exemplu, vişine din curtea lu cãpitãneasa, cu hoţoaica. Hoţoaica era fãcutã din trestie spartã la un cap, şi ţinutã desfãcutã cu un bãţ de chibrit, astfel încât în deschizãturã sã intre o vişinã. Bãgai hoţoaica printre şipcile gardului, agãţai vişina, trãgeai, i se rupea codiţa şi...a ta era. Se mai fura şi sfeclã roşie, şi porumb. Ne târam pe burtã prin grãdini, noaptea, le scoteam şi apoi le coceam pe maidan. Nu luam decât atât cât sã mâncãm o datã, nu mai mult. De fapt, nu furam de foame, era aventura care ne ţinea cu sufletele încordate. Aş zice cã ne cãutam teama cu lumânarea, cã noi nu auzisem de adrenalinã pe atunci!
Nu mai pomenesc ce fricã mi-era când mã urcam în plopul din faţa casei, de unde sãream pe acoperiş, intram prin iluminator în pod şi de acolo sãream în casã. Si, deşi aveam inima în gât de teamã, fãceam chestia asta de cel puţin 20 de ori pe varã! Indemânarea cãpãtatã atunci mi-a permis mult mai târziu, când aveam vreo 20 de ani, sã mã urc pe peretele blocului în care eram cazaţi, fãrã nici un ajutor ci folosindu-mã doar de ieşiturile din perete, de la parter pânã la etajul doi, unde erau cazaţi nişte colegi mai mici, care şi-au fãcut cruce când m-au vãzut intrând pe fereastra lor, venind…dinspre afarã! Iar şi mai târziu, pe la vreo treizeci şi ceva de ani, mi-a permis sã cobor noaptea de pe bloc în balconul apartamentului meu. De data asta, atârnat de nişte suspante de paraşutã, de la un vecin aviator, dar nelegat cu ele. N-aveam cheie de la apartament iar copiii mei, micuţi, adormiserã şi n-auzeau soneria de la uşã. Iar cei ce au citit “Concurs cu premii” ştiu cã nu m-am oprit din escaladat nici atunci! Dar, de fiecare datã, am fãcut-o cu teama-n sân.
Acum, privind în urmã, mã întreb: “Unde-i frica de pe timpuri”? Oare, de ce s-or mai teme copiii din ziua de azi? Cã acum ştiu doar de ce se tem pãrinţii lor. Dar ei, ãia mici, de ce s-or teme?

28.12.2009