ALTFEL . info

Spune lucrurilor pe nume, fara mânie si fara patima !

Am fost chinez, da m-am lãsat

Un proverb chinezesc zice cã, dacã vrei sã ajuţi un om sã nu moarã de foame, nu-i dai un peşte, ci îi dai o undiţã şi-l înveţi sã pescuiascã.

Pe la una mie nouã sute şi ceva, încã nu ştiam ce-s alea inundaţii. Deabia în 1970 am aflat, iar acuma aflu în fiecare an. Cu toate astea, în fiecare an Jiul se revãrsa. In mod sistematic, ieşea din lunca lui şi umplea câmpul din dreapta capului de pod peste Jiu. Iar în balta care se forma acolo cred cã-şi scãpa Dumnezeu acvariile cu caraşi! Acolo am devenit eu…chinez. Am luat un bãţ, nişte aţã de la mama, un bold pe care l-am îndoit în formã de cârlig şi un dop de plutã de la o sticlã. Asta a fost prima mea undiţã. Acuma, fiul meu are “scule”. Are lansete de firmã, mulinete de firmã, cârlige de firmã, citeşte cãrţi despre peşti. Eu însumi îi cumpãr câte o revistã “de specialitate” când îmi iese în cale. Eu aveam un bãţ, o aţã, un ac şi un dop. Aaa, da, uitasem! Aveam şi...râme. La trei minute dupã ce am aruncat undiţa în apã pentru prima datã în viaţa mea, am şi prins un caras. Am stat cu el atârnat în cârlig pânã a scãpat, cã mi-era fricã sã pun mâna pe el. Apoi m-am obişnuit. Pânã s-a lãsat întunericul-cã pe atunci aşa se stãtea la pescuit, cu ziua-luminã, fãrã scaune, fãrã bere, fãrã mâncare-am prins o gãleatã plinã. Când sã plec acasã, din neatenţie, am vãrsat-o şi s-a dus în baltã toatã munca mea, de o zi întreagã.

Si uite aşa, m-am fãcut eu...chinez. Când şi cum m-am lãsat? Pe la 1968, când am început sã bat delta Dunãrii din motive de serviciu, pe Dunãrea veche apa era limpede iar peştii erau peste tot. Cu o undiţã similarã celei de la Jiu, te uitai la ei, stabileai pe care-l vrei, îi puneai momeala la nas şi îl umflai. Pe mãsurã ce treceau anii, apa devenea tot mai tulbure iar peştii tot mai puţini. Prin 1973, când serviciul m-a aruncat pentru ultima datã pe acolo, am petrecut o zi întreagã cu undiţa în Dunãre. Culmea este cã, în acea zi, nici nu aveam altceva de mâncare! La capãtul acelei zile, prinsesem douã fâţe. Una se agãţase în cârlig cu spinarea, iar celeilalte îi intrase cârligul în ochi. Si, de atunci…n-am mai fost chinez!

09.05.2009