Ce-am descoperit pe aici, prin Extremul Orient, unde am ajuns, într-un august însorit al anului de graţie 2006.
Pentru început aş dori să mă refer la …luatul mesei în oraş, în Korea de Sud. Poate este un pic curios subiectul, dar merită cunoscut. Mărturisesc că mi-am concentrat atenţia asupra lui şi am căutat să culeg cât mai multe impresii.
În mare, pot spune că, în Korea, nu se mănâncă mult. Mă refer la cantitatea de mâncare pe care şi-o oferă un adult. Pe lângă aceasta, faptul ca mâncarea este extrem de condimentată face, cred, ca, în general, poporul corean să apară la prima vedere ca un popor cu o populaţie slabă, rare fiind cazurile când vezi pe cineva supraponderal. Comparându-i cu românii, iarăşi remarc faptul că noi suntem mai rotofei decât coreenii. Dar noi mâncăm mai mult, cantitativ, şi poate mai puţin condimentat, iar asta sunt sigur, contribuie la micşorarea depunerilor de grăsimi, atât de nedorite, ...prin părţile posterioare.
Din punct de vedere al eleganţei, nu pot spune că am văzut ceva deosebit, din contră, consider că nu este elegant să intri într-un restaurant descălţat şi să stai direct pe podea, în poziţia LOTUS, indiferent daca ti se ofera o pernita destul de subtire.
Dacă nu eşti obişnuit cu o asemenea poziţie, a lua masa se transformă dintr-o plăcere într-o tortură, aşa cum am simţit eu prima data când am intrat intr-un astfel de restaurant.
De atunci, am cerut să mergem şi noi undeva, unde să stăm “omeneşte” la masă.
Restaurantele au dimensiuni reduse, o singură sală, cu nu mai mult de 4-5 mese. Au aspectul unei afaceri de familie, membrii ei îndeplinind cele două atribuţii principale, cea de bucătar şi cea de chelner.
O altă diferenţă faţă de ce cunosc în materie de luat masa în oraş este faptul că, în restaurantele coreene, nu se bea alcool. Realitatea este că alcoolul este disponibil, este vizibil în frigiderele cu uşi transparente (mă refer la bere) sau pe rafturile din aşa-zisul bar (mă refer la sticlele cu vin). Băutură alcoolică se poate comanda, dar nu am văzut pe nimeni să bea vin sau bere.
Au un fel de vin fermentat din orez, care se toarnă într-o strachină, o mică farfurioară adâncă, din care se bea direct, ca şi cum ar fi în pahar sau cană. La gust seamănă un pic cu braga de la noi, dar este alcoolizată, cam de tăria vinului. Am băut de câteva ori, dar nu pot spune că aş insista să mai beau aşa ceva. Aş accepta mai mult din politeţe, fără să fac mofturi. Ce pot însa declara “cu mâna pe pahar” este faptul că mi-a plăcut Sojo, un fel de ţuică, făcută tot din orez. Este o băutură incoloră, servită în păhărele, exact cum se serveşte ţuica la noi, înaintea şi chiar în timpul mesei. Interesantă este şi tradiţia de turnat în pahare. Niciodată nu trebuie să-ţi torni în propriul pahar. Cel care primeşte băutura trebuie să ţină paharul cu ambele mâini. Cel care a turnat la toată lumea predă sticla celui mai apropiat comesean, iar acesta-i toarnă la randu-i. Chiar şi apa nu ţi-o poţi turna singur. Trebuie să dai sticla cuiva să-ţi toarne în pahar. Iar paharele trebuie să fie ridicate, ţinute în mână, în momentul când sunt umplute.
Un obicei mai vechi, care nu prea mai este respectat decât de puţini coreeni, în special de unele femei, este acela că nu trebuie să bei cu faţa direct la masă, la parteneri. Am observat că unele femei se întorc, aşa încât, atunci când beau, paharul, deci şi fata acestora să nu fie îndreptate spre masă. Se consideră un fel de impoliteţe să bei direct în faţa mesei. Restaurantele îşi respectă firma şi bănuiesc că orice ai comanda – aproape tot ce este meniul de rezistenţă sau specialitatea casei – ţi se oferă. Ca preţ, pot spune că este destul de accesibil, o masă copioasă costă în jur de 7-8 euro. De fiecare dată, am fost în jur de 5-6 persoane şi am luat câte două sticluţe de Sojo, cam 300 grame în total. Deci, asta a fost toată băutura consumată.
Restaurantele obişnuite se înşiră ca mărgelele pe aţă, pe unele străzi ale oraşelor (foto 009546). După cum spuneam, piesa de rezistenţă cred că o constituie grătarul, aşa-numitul Korean BBQ. Pe lângă nenumăratele farfuriuţe cu fel şi fel de condimente şi salate, ce este specific corean şi nu poate lipsi de la nicio masă este “kim-ci-ul”, un fel de varză murată, tăiată în bucăţi mici şi condimentată cu boia de ardei iute. Dar nu este varza obişnuită de la noi, este varză tip salată, cu foile separate. A apărut şi prin supermarketurile noastre sub denumirea de varză chinezească. Kim-ci-ul se murează în nişte vase mari de pământ, care sunt nelipsite din gospodăria unui corean şi pot fi văzute uneori pe acoperişurile plate ale caselor sau prin curţile restaurantelor (foto-09544, 09510). Kim-ci se serveşte cu absolut orice fel de mâncare, atât pe post de salată, cât şi pe post de garnitură.
În marea majoritate a restaurantelor, specialitatea casei este frigăruia, care poate fi de porc, în cele mai numeroase cazuri, de vită sau de raţă. Carnea este adusă la masă tăiată în bucăţi mici, ca pentru o înghiţitură, şi se frige pe grătarul din mijlocul mesei. Gratarul este cu cărbuni încinşi sau pe plite încălzite cu gaz de la butelii mici, cam 1 litru capacitate. Unele plite, sunt cuplate cu un furtun, direct la o butelie mare, aflată în exteriorul restaurantului.
Sunt două feluri de tacâmuri: o lingură şi betişoare (care pot fi de lemn sau metalice). Nu există noţiunea de cuţit. Dacă este nevoie să se taie bucaţi mai mari de carne, se foloseşte foarfeca. La fiecare masă se oferă o foarfecă şi cleşti pentru manevrarea bucăţilor de carne de pe grătar. Când carnea este gata de mâncat, ea se aşează pe o frunză de salată sau de sesame. Cea din urma este o plantă din aceeaşi familie cu menta, dar nu este aşa de parfumată. Totuşi, are miros de mentă, frunza fiind mult mai mare, asemănătoare cu o frunza de viţă de vie. Cele două tipuri de frunze, de salată şi de sesame, sunt aduse la masă în coşuleţe din rachită, iar gazda are grijă ca acestea să nu rămână goale. Când sunt aproape de a fi golite, coşuleţele sunt împrospătate imediat.
Pe langa restaurantele asa-zise normale, mai sunt si unele speciale, ca cele din saunele coreene, aflate langa locurile de relaxare, unde se serveste acelasi BBQ corean.
Un alt specific al restaurantelor este deplasarea chelnerilor. Ei nu merg normal sau nu se lălăie, ca pe la noi, ei aleargă. Este o alergare uşoară, între mersul normal şi fugă, dar ai senzaţia că totul se mişca în jur. În plus, “te simţi servit”, dacă se poate spune aşa ceva.
Peste bucata de carne care se pune prima pe frunza de salată sau de sesame urmeaza asortarea, adică o bucată de kim-ci, o felie de ceapă cu ulei de soia şi seminţe prăjite de sesame, o feliuţă de usturoi condimentat şi el şi multe altele, pe care le găseşti în faţa ta, în nenumăratele boluri mai mari sau mai mici, care umplu masa de nu mai ai loc să-ti pui nici beţişoarele (foto 00368). După ce carnea a fost terminată, se trece la o supă. La fel, este specialitatea casei, iar ea poate fi de legume (fasole, mazăre) peste care se bate un ou-două. Unele au ca principal adaos, brânză din soia. Altele supe sunt pe baza de muguri de soia. Ce mai trebuie precizat este faptul că toate supele sunt extrem de iuţi. Am fost într-un restaurant, care la aperitiv ne-a servit ardei iute pane. Iar ardeii erau de un verde închis, cu multe dunguliţe lângă cotor, semn că în clasamentul usturimii (pe care l-am invatat de mic copil) nu exista altceva care sa-i depăşească. Am luat şi eu unul, neştiind ce-i în interior, şi am muşcat zdravăn. Cred că m-am schimbat la faţă, mi s-a oprit respiraţia şi m-a apucat sughiţul. Numai 3-4 pahare cu apă au reuşit să mă readucă la viaţă. Pot spune că ustură nemilos, de-ţi dau lacrimile şi ţi se opreşte răsuflarea. Chiar şi pe coreeni i-am văzut cum se cam schimonosesc de usturime, dar asta-i face şi mai înverşunaţi şi chiar mai comandă ardei iuţi, când dau gata câte 5-6 de-odată. Am observat cum iau un ardei iute, îl amestecă cu un fel de sos şi îl termină din două înghiţituri. I-am întrebat cum se simt după o astfel de ispravă. Normal, imediat nici nu pot vorbi de usturime, dar prin limbajul semnelor îmi dau de înţeles că asta vor, asta le place şi indiferent ce va zice lumea, asta vor mânca în permanenţă.
Ati incercat vreodata sa mancati lacuste prajite?
Nu cred ca ati ratat mare lucru, asa cum nici eu nu am fost curios sa incerc asa ceva. Dar ele se vand la cornet, asa cum se vand semintele pe plaiurile dambovitene. Iar ardeiul iute a invadat si trotuarele, unde sunt pusi la uscat, in fata scarilor de la intrarea in restaurante.
Un coleg din echipa cu care am facut deplasarea in Korea este originar din India, ţară unde, la fel, se mănâncă foarte condimentat. Îmi spune întotdeauna că aici se simte ca acasă, făcând aluzie la mâncarea atât de condimentată.
Dacă, cumva, vi s-a făcut foame după atâta lectură, vă doresc: Poftă bună!
Cam asta este tot ce am putut reţine despre luatul mesei în public, în Korea “Ţara dimineţilor liniştite”.
Pentru început aş dori să mă refer la …luatul mesei în oraş, în Korea de Sud. Poate este un pic curios subiectul, dar merită cunoscut. Mărturisesc că mi-am concentrat atenţia asupra lui şi am căutat să culeg cât mai multe impresii.
Din punct de vedere al eleganţei, nu pot spune că am văzut ceva deosebit, din contră, consider că nu este elegant să intri într-un restaurant descălţat şi să stai direct pe podea, în poziţia LOTUS, indiferent daca ti se ofera o pernita destul de subtire.
Dacă nu eşti obişnuit cu o asemenea poziţie, a lua masa se transformă dintr-o plăcere într-o tortură, aşa cum am simţit eu prima data când am intrat intr-un astfel de restaurant.
De atunci, am cerut să mergem şi noi undeva, unde să stăm “omeneşte” la masă.
Restaurantele au dimensiuni reduse, o singură sală, cu nu mai mult de 4-5 mese. Au aspectul unei afaceri de familie, membrii ei îndeplinind cele două atribuţii principale, cea de bucătar şi cea de chelner.
Au un fel de vin fermentat din orez, care se toarnă într-o strachină, o mică farfurioară adâncă, din care se bea direct, ca şi cum ar fi în pahar sau cană. La gust seamănă un pic cu braga de la noi, dar este alcoolizată, cam de tăria vinului. Am băut de câteva ori, dar nu pot spune că aş insista să mai beau aşa ceva. Aş accepta mai mult din politeţe, fără să fac mofturi. Ce pot însa declara “cu mâna pe pahar” este faptul că mi-a plăcut Sojo, un fel de ţuică, făcută tot din orez. Este o băutură incoloră, servită în păhărele, exact cum se serveşte ţuica la noi, înaintea şi chiar în timpul mesei. Interesantă este şi tradiţia de turnat în pahare. Niciodată nu trebuie să-ţi torni în propriul pahar. Cel care primeşte băutura trebuie să ţină paharul cu ambele mâini. Cel care a turnat la toată lumea predă sticla celui mai apropiat comesean, iar acesta-i toarnă la randu-i. Chiar şi apa nu ţi-o poţi turna singur. Trebuie să dai sticla cuiva să-ţi toarne în pahar. Iar paharele trebuie să fie ridicate, ţinute în mână, în momentul când sunt umplute.
În marea majoritate a restaurantelor, specialitatea casei este frigăruia, care poate fi de porc, în cele mai numeroase cazuri, de vită sau de raţă. Carnea este adusă la masă tăiată în bucăţi mici, ca pentru o înghiţitură, şi se frige pe grătarul din mijlocul mesei. Gratarul este cu cărbuni încinşi sau pe plite încălzite cu gaz de la butelii mici, cam 1 litru capacitate. Unele plite, sunt cuplate cu un furtun, direct la o butelie mare, aflată în exteriorul restaurantului.