11 martie 2004. Un proverb pe care l-am auzit pe aici, prin America, spune că: “Fiecare este catalogat în funcţie de cât timp îşi acordă pentru plăcerile personale!” Şi ce plăcere mai mare poate fi decât să ai America la picioare? Vreau să spun să ai marea şansă să o străbaţi “la picior”, de la un capăt la altul.
Până să ajung aici am citit destul de multe despre America, dar nu am sperat niciodată că voi reuşi să confrunt informaţiile din cărţi sau reviste cu realitatea de la faţa locului. Acum am luat-o pe îndelete, combinând lectura cu terenul. N-o să-ţi vină să crezi când o să-ţi spun că, de pildă, în materie de istorie, îndeosebi a Războiului Civil (1861-1865), am devenit singurul specialist pe o rază de 5 mile de la hotelul Wingate Inn (Aberdeen – Maryland), unde m-am cazat. În zilele libere mă refugiez în librăriile americane – care sunt tot ce şi-ar dori un “şoarece de bibliotecă”, gen ziaristul Ion Cristoiu – cumpărând şi citind aproape tot ce s-a scris despre evenimentele acelor ani.
Un război civil marchează pe vecie o naţiune. America ştie asta!
De fapt, în istoria Americii se detaşează şase mari evenimente: Războiul civil (1861-1865); Războiul americano-spaniol (1898); Primul Război Mondial (1917-1918); Al Doilea Război Mondial (1941-1945); Războiul din Korea “The Forgotten War” (1950-1953); Războiul din Vietnam (1965-1975);
Punctul culminant al Războiului Civil l-a constituit bătălia de la Gettysburg, unde, timp de trei zile, nordiştii şi sudiştii s-au măcelărit fără cruţare, lăsând pe câmpul de luptă 51 000 de cadavre, distribuite în proporţii oarecum apropiate: 23 000 ale nordiştilor şi 28 000 ale sudiştilor. Specialiştii militari explică numărul mare de victime înregistrate într-o bătălie relativ mică prin… lipsa principiilor tactice. Mai pe româneşte, “s-au bătut ca chiorii”.
Toate astea le-am aflat în Parcul Militar Gettysburg, o atracţie a Americii, pe aici trec în fiecare an, potrivit statisticilor, două milioane de turişti. De ce aşa mare afluenţă? Sunt interesaţi atât de mult străinii de trecutul Americii? La urma urmelor, cu ce s-ar deosebi această bătălie de, să zicem, bătălia de la Mărăşeşti, unde au murit peste 12 000 de români? Eu cred că explicaţia trebuie căutată nu în spectacolul trecutului – oricât de impresionant ar fi fost el – ci în măiestria de a-ţi valorifica istoria. Am trecut şi eu de multe ori pe la Mărăşeşti şi, spre ruşinea mea, habar n-am avut ce s-a întâmplat cu adevărat acolo, pe unde s-au dus luptele, unde a fost punctul de comandă al generalului Christescu. Căci, în afară de un mausoleu, nimic nu aminteşte de acea vară cumplită din 1917. Nimic nu atrage privirea, nu stârneşte curiozitatea călătorului. Ce să mai vorbesc de oferta turistică? Ea este “nula na nula”, cum zic vecinii noştri “cu ceafa groasă” de la sud de Dunăre.
Cu totul altfel stau lucrurile în America – şi nu numai aici, mergi în orice ţară occidentală şi vei rămâne uimit de ingeniozitatea cu care francezul, belgianul, germanul, olandezul ştiu să-şi vândă şi istoria, şi marfa. M-a impresionat modul cum este prezentat câmpul de luptă de la Waterloo, dar şi cel de la Ypenburg.
Recunoscuţi pentru calitatea de a face bani din orice, americanii au simţul amănuntului, ştiu ce vor şi, atunci când îşi pun în cap o idee, îi fac atâta propagandă (poate e mai bine lobby?) încât nu se poate să nu reuşească.
Pentru renovarea Parcului Militar Naţional de la Gettysburg a fost lansată o campanie naţională de strângere de fonduri. Şi s-a adunat o sumă frumuşică – 95 de milioane de dolari. Din această sumă a fost ridicat un nou muzeu, cu un centru de primire a vizitatorilor, dotat cu cele mai sofisticate tehnologii, menite să ofere milioanelor de turişti o imagine cât mai detaliată a ceea ce a fost Gettysburg pentru istoria Americii. Din câte ni s-a explicat, am înţeles că restaurările au fost necesare, pe de o parte, pentru a salva construcţiile, care s-au degradat datorită numărului mare de vizitatori din ultimii 25 de ani, şi, pe de altă parte, pentru a moderniza şi a valorifica mai bine spaţiul (expoziţiile de armament aveau un caracter primitiv pentru standardele actuale şi nu reuşeau să pună în valoare exponatele, astfel încât să încânte turiştii; locurile de parcare ocupau o bună parte din terenurile unde s-au dus luptele), dar şi colecţiile existente. Se va apela, nici nu se putea altfel, la tehnologiile interactive. Ideea ingenioasă este aceea de a face, la Gettysburg, conexiunea trecutului cu prezentul. Expoziţiile viitoare vor prezenta istoria Gettysburg din trei perspective: a preşedinţilor Abraham Lincoln şi Jefferson Davis; a soldaţilor participanţi la bătălie; a corespondenţilor de război care au transmis lumii întregi ce s-a întâmplat în cele trei zile de lupte în America.
Se spune că la patru luni după bătălie, la 19 noiembrie 1863, preşedintele Abraham Lincoln a ţinut, chiar pe câmpul de luptă, un discurs de câteva sute de cuvinte în care şi-a expus filosofia sa despre noua naţiune reunită. Şi astăzi, discursul acela este considerat drept un model de subliniere a ceea ce înseamnă libertatea pentru americani.
Pentru frumuseţea lor, am copiat câteva propoziţii:
“That this nation, under God, shall have a new birth of freedom, and this government of the people, by the people and for the people, shall not perish from the earth.”
Adică: “Această naţiune, ocrotită de Dumnezeu, s-a născut pentru a fi liberă, cu un guvern provenit din popor, controlat de popor, care acţionează pentru popor. În felul acesta ea va dăinui o veşnicie pe acest Pământ.”
Dar episodul cel mai emoţionat, poate unic în istoria Americii, s-a consumat la un an după acea bătălie memorabilă: pe câmpul de la Gettysburg s-au adunat soldaţii nordişti şi sudişti, foşti adversari, şi-au dat mâinile şi s-au îmbrăţişat. De atunci, Gettysburg a devenit simbolul reunificării Americii, un loc sacru, unde americanii se adună pentru a-şi aminti de înaintaşii care au căzut pe câmpul de luptă, ci şi, aş spune eu, pentru a-şi încărca bateriile cu combustibilul acesta atât de ciudat, care se aprinde atât de uşor, numit dragoste de patrie, orgoliul unei mari naţiuni.
În 1938, când s-au împlinit 75 de ani de la bătălie, mii de veterani ai Războiului Civil şi-au dat întâlnire pe câmpul de onoare al Gettysburgului.
Însuşi Franklin Roosvelt, preşedintele de atunci al Statelor Unite, a sosit aici pentru a citi Memorialul Păcii. (vezi www.gettysburgfoundation.org)
Un alt amănunt demn de luat în seamă, fie şi ca un fapt divers al istoriei, se leagă de numele generalului Dwight D. Eisenhower. Se afirmă că, în timpul Primului Război Mondial, căpitanul (pe atunci) Eisenhower şi-a comandat soldaţii pe câmpul de instrucţie de la Gettysburg. Probabil că, în acele clipe, nici prin cap nu-i trecea că, peste ani, va reveni pe acelaşi câmp, de data asta cu epoleţii încărcaţi cu stele de general. Asta avea să se întâmple în 1950, când faimosul general, aureolat de glorie în Al Doilea Război Mondial, a sosit împreună cu soţia sa, Mamie Eisenhower, a cumpărat 189 de acri de pământ şi a înfiinţat o fermă. În 1952, când a fost ales preşedintele Americii, a hotărât ca ferma să devină locul său de retragere la pensie. În perioada în care s-a aflat la Casa Albă, ferma a devenit locul de destindere al familiei prezidenţiale, dar şi un fel de reşedinţă ad-hoc, unde preşedintele avea să primească multe dintre personalităţile vremii. Preşedintele era mândru de cirezile de vaci şi de hergheliile de cai care creşteau aici. În urma atacului de cord, suferit în 1955, Eisenhower s-a retras aici pentru recuperare. Prin urmare, se poate spune că Gettysburg a fost, timp de şase săptămâni, a doua Casă Albă.
După ce s-a retras din viaţa politică, Eisenhower a continuat să crească animale la ferma sa din Gettysburg. Aici l-au vizitat pentru a-i cere anumite sfaturi sau pur şi simplu pentru a-i aduce omagiul cuvenit, preşedintele J.F. Kennedy şi L. Johnson. Ce frumos şi ce firesc sună toate astea pentru americani! De ce oare aşa ceva nu găseşti şi în istoria noastră? De ce, de pildă, pe câmpul de luptă al Mărăşeştilor, în Mausoleul eroilor, nu şi-a putut găsi locul de odihnă veşnică şi generalul Constantin Christescu? De ce familia generalului Eremia Grigorescu s-a luptat cu o îndârjire şi o ambiţie demnă de o cauză mai bună pentru ca osemintele generalului Christescu – în fond, unul dintre artizanii victoriei de la Mărăşeşti – să nu fie depuse în cavoul special pregătit? Din orgoliu? Din vanitate? Din ură? Din teama ca nu cumva prezenţa lui Christescu să umbrească gloria lui Eremia Grigorescu? Oare este mai bine pentru istoria noastră ca, în preajma cavoului generalului Grigorescu să se afle osemintele unui general rus, care, culmea, nici măcar n-a murit pe câmpul de luptă? Probabil că ceva din toate a cântărit în luarea unei decizii greu de înţeles, dar şi greu de calificat.
Preşedintele Eisenhower a murit în 1969, Mamie supravieţuindu-i zece ani. După moartea lor, ferma a devenit parte integrantă a Complexului Istoric Naţional Eisenhower. Chiar şi acum, ferma a rămas aşa cum a lăsat-o faimosul ei proprietar. Fireşte, şi reşedinţa păstrează obiectele şi mobilierul de pe vremea lui Ike (cum îi spuneau prietenii apropiaţi).
Ca şi mica localitate Waterloo, situată la circa 15 km de Bruxelles, şi orăşelul Gettysburg trăieşte de pe urma istoriei. Oriunde te întorci, dai fie de un muzeu, fie de magazine cu tot felul de suveniruri, de autobuze gata pregătite să facă turul câmpului de luptă şi al împrejurimilor, dar şi de ghizi special pregătiţi să-ţi ţină o lecţie de istorie în stil hollywoodian, presărată cu picanterii şi anecdote, contra modicei sume, nu-i aşa, de 20 de dolari.
Obişnuit, ca tot românul, să fac comparaţii şi trimiteri la cele de acasă, mă întreb ce ne-ar lipsi să facem şi noi la fel? În clădirea centrală a Parcului am văzut o dioramă mare cât un teren de handbal în mijlocul căreia se găseşte macheta câmpului de bătaie. Beculeţe de diferite culori marchează în timpul prezentării – nu mai mult de 30 de minute, ca să nu-l plictisească pe vizitator – dispunerea trupelor pe parcursul celor trei zile de luptă.
Toată prezentarea beneficiază de tehnicile stereo care îţi dau senzaţia că te afli chiar în toiul luptei şi că, dintr-un moment într-altul, vei fi lovit de vreo sabie sau de vreun glonte rătăcit!
Nu se putea să nu mă interesez, acolo, şi de românii care s-au înrolat, ca voluntari, în cele două armate, fiecare după cum i-a dictat conştiinţa (sau mai degrabă interesele), luptând cot la cot cu nordiştii sau cu sudiştii. N-am reuşit să întîlnesc nici un nume de român, dar m-am bucurat să aflu că americanii ştiu de un anume Gheorghe Pomuţ, care încadrat, la cerere, în armata unionistă, cu gradul de căpitan, mai precis în Regimentul 15 voluntari din Iowa, s-a distins în luptele de la Vicksburg, în zonele Noan City, Huntsville. Peste un an şi ceva a ajuns comandant de regiment şi, mai apoi, comandant de brigadă. La 24 mai 1865, trupele generalului Pomuţ defilau, alături de celelalte unităţi, prin faţa preşedintelui SUA, Andrew Johnson.
„În capul coloanei – consemna presa vremii – călărea tânărul şi viteazul colonel George Pomuţ, ofiţer care se bucura de o mare popularitate printre camarazii săi. Nu era numai un ofiţer de valoare, foarte la curent cu toate problemele militare, dar şi un savant şi un gentlemen cu maniere elegante.”
Un tablou cu portretul generalului Pomuţ este expus într-unul din saloanele Casei Albe din Washington. E ceva, nu-i aşa?
